Românii din Spania, apatrizi pentru guvernul României

Nu ministrul muncii trebuia să meargă în Spania să ia notă de noile restricţii de muncă impuse românilor în Peninsula Iberică, ci miniştrii transporturilor şi cel al economiei. Sau măcar nu numai el, ci şi ceilalţi.

Pentru că în momentul când o ţară din Uniunea Europeană întoarce spatele libertăţii de circulaţie a oamenilor pentru un stat membru întoarce spatele şi libertăţii circulaţiei capitalului şi a serviciilor.

Aderarea la Uniunea Europeană este un tot: libertatea de circulaţie a mărfurilor, a capitalului, a companiilor (prin serviciile lor) şi a oamenilor, iar orice atingere a unuia din capitole dăunează ansamblului.

Firmele spaniole au afaceri de sute de milioane de euro în România din contracte pentru infrastructură cu statul, băncile spaniole pot câştiga din plasamente locale 7-8% la lei iar dacă se mai adaugă aprecierea leului chiar 10% pe an, iar achiziţiile de companii româneşti, de active şi terenuri se pot face neîngrădit de către spanioli pentru că toate aceste libertăţi sunt garantate, nu numai o parte din ele.

Fiecare vine cu ce poate într-un parteneriat. Noi nu (mai) avem industrie sau capital. Avem resurse primare: teren, energie şi forţă de muncă - în cea mai mare parte brută. Asta avem, dar măcar să fim lăsaţi să le folosim conform înţelegerii. Nu putem cumpăra companii în Spania, terenuri sau să facem plasamente monetare. Că nu avem de unde. Ei o fac la noi, noi mergem să muncim acolo. Aşa e acum. Poate în 20 de ani va fi altfel. Dar să respecte ceea ce s-au angajat să respecte atunci când au semnat aderarea la UE. Nu numai România are obligaţii, ci şi celelalte 26 de state membre faţă de România.

Acest argument nu a fost adus până acum nici în cazul Olandei, care a amânat dreptul de munci pentru români cu încă trei ani, nici în alte cazuri când s-a pus problema unor restricţii pentru cetăţenii români. Nu a fost adus pentru că între oamenii de la vârful statului român şi românii simpli nu mai există demult comunitate de interese sau de preocupări. Sunt alte lumi.

Reacţia guvernului României la ceea ce au decis spaniolii a fost precară, cu toate că datele sunt ştiute foarte bine: cei aproape un milion de români din Spania împreună cu milionul din Italia ţin în braţe economia românească prin banii trimişi acasă.

Nicio ţară din UE nu şi-a abandonat cu atâta seninătate mai mult de 10% din populaţie în economiile străine - iar cei două milioane reprezintă o treime din populaţia totală aptă de muncă între 20 şi 40 de ani, de circa 6 milioane de persoane, conform Statisticii. Şi nicio ţară nu este atât de timidă în a-şi apăra cetăţenii în faţa deciziilor discriminatorii ale partenerilor noştri din UE.

Românii plecaţi în Spania nu au deocamdată informaţii clare despre restricţiile care vor fi impuse. Cei aflaţi deja acolo, în bun "spirit românesc", spun că pe undeva este explicabilă nervozitatea spaniolilor şi că cei "noi", românii care abia acum îşi caută de lucru, sunt dispuşi să lucreze la negru şi strică piaţa.

Normal, fiecare are grija pătratului lui, asta au învăţat românii ani lungi înainte de '89 şi după cu şi mai multă certitudine - nu există cale de atingere în comun a unui scop, politica toată este o minciună.

Dar când vrei să ataci o problemă, nu te duci direct în mijloc, o iei de la margini. Măsurile anunţate de guvernul spaniol de restricţionare a accesului românilor care nu au permise de muncă pot fi urmate de altele, şi mai dure, care îi vor privi şi pe cei care au deja drept de muncă.

Depinde de reacţia părţii adverse. De ce nu s-ar putea ca mâine sau peste o lună să fie cerută preschimbarea tuturor permiselor de muncă ale imigranţilor şi introducerea unor alte restricţii cu această ocazie?

Guvernul român a cedat prea uşor. "Îi înţelegem pe partenerii noştri spanioli." Nu trebuia pronunţat aici cuvântul înţelegere, ci trebuia un răspuns dur. Aceşti oameni sunt plătiţi din bani publici să fie la dispoziţia cetăţenilor români. De asta există stat, ca să îşi apere cetăţenii.

Peregrinii României vor întoarce şi mai abitir spatele unei ţări ai cărei lideri, deşi plătiţi din bani publici, nu au idee sau nu le pasă cum să le apere interesele.

Care mai este diferenţa dintre un apatrid şi un cetăţean român în Spania? Luând în considerare modul cum îşi apără statul român cetăţenii, tinde spre zero. Nu că cei din ţară ar fi consideraţi altfel de "activul" de partid şi de stat.