Hanul Zlătari / Emanuel Bădescu. GALERIE FOTO

Într-o vreme prielnică zidirii sfintelor biserici, zlătarii pripă­şiţi în mahalaua Bălăceanului au înălţat şi ei un locaş, ce a primit hramul Adormirea Sfintei Fecioare Maria. Această faptă creştinească se întâmpla în anii îndelungatei domnii a lui Matei Basarab, om cu frica lui Dumnezeu şi cu multă râvnă de ctitor. Zlătarii, denumirea populară a celor ce prelucrau aurul şi argintul, trebuie să fi avut un beneficiu însemnat de pe urma lucrărilor lor de şi-au putut permite să-i mulţumească astfel Creatorului.

Este o dovadă a iubirii lor pentru frumos şi a bogăţiei locuitori­lor din trecut ai Bucureştilor. O jumătate de veac mai târziu, neobositul ctitor, spătarul Mihai Cantacuzino, construi împrejurul bisericii chilii numeroase şi spaţioase, ce vor fi lesne de transformat în apartamente cu adevărat boiereşti. Mânăstirea Zlătari, asemenea celorlalte construcţii de acest gen, a fost înzestrată cu moşii întinse şi cu metohuri im­portante, precum mânăstirile Cotroceni, Cernica şi Segarcea, ajungând în veacul al XVIII-lea printre cele mai bogate din ţară. Domnitorii fanarioţi îndeo­sebi s-au întrecut în dărnicie, însă motivul real rămâne un mister.

Datorită acestei atenţii speciale, o parte însemnată a mânăstirii a fost hotărâtă să devină han, pentru mărirea veniturilor, or, dacă luăm în calcul faptul că şi clientela era aleasă numai dintre cei cu mare "dare de mână", negustori, zlătari şi zarafi, putem presupune că mânăstirea-han Zlătari a funcţionat ca o instituţie dedicată "cauzei romeilor", cum va numi Athanasie Comnen Ipsilanti intenţia tainică a domnilor fanarioţi de a provoca renaşterea Bizanţului şi isteria eteristă de mai târziu, iniţiată la Bucureşti. Cu acelaşi scop tainic funcţiona şi Academia grecească de la Sf. Sava: fabrica mavrofori! Bancherii greci sau vlahi, precum Meitani, Sachelarie, Polizu etc., "din care unii locuiau în han, făceau afaceri aici, unde tratau arendarea ocnelor, a drumurilor şi a vămilor", aduceau profituri însemnate egumenului şi - probabil - "cauzei romeilor". Bunul mers al afacerii a fost însă zdruncinat de cutremure mustrătoare: crucile şi mătăniile nu puteau convieţui alături de "ochiul Dracului"! Marele cutremur din anul l802, care a afectat toate clădirile de cărămidă din Bucureşti, a lovit aici cu mare mânie.

Clopot­niţa a trebuit să fie demolată, pentru că ameninţa să se prăbuşească, iar biserica abia se mai "ţinea in picioare" după cutremurul din 1838… A fost demolată şi reclădită între anii 1850-1852, fiind pictată de Gheorghe Tattarăscu. Bineînţeles, lucrările au necesitat mari sume de bani, care au fost, însă, obţinute de pe urma extinderii hanului. Mânăstirea fusese redusă la doar cinci chilii... Încurajaţi - parcă - de această măsură administrati­vă, atât de îndepărtată de voinţa ctitorului cantacuzinesc şi de morala creştină, au năvălit în han cămătari evrei, toptangii turci şi persani, croitori nemţi, circari italieni, dar niciun călugăr! Cu mare tristeţe trebuie să fi urmărit din ceruri bunul Dumnezeu prefacerea Casei Sale în bazar, dar a răbdat, ca să cunoască limitele nimicniciei omeneşti. Şi a avut ce să vadă: hanul, cu clientela sa cosmopolită, polariza atenţia neguţătorilor şi bancherilor de seamă, limba vorbită în odăile şi prăvăliile sale nefiind româna, ci un amestec nenatural de idiş, greacă şi turcă, iar poziţia sa centrală, turnul cu ceas dinspre Podul Mogoşoaiei, prăvăliile bogate şi contoarele zarafilor, atuuri de neîntâlnit altundeva, i-au creat o personalitate plăcută protipendadei, ceea ce a atras atenţia şi bunăvoinţa autorităţilor laice, creştine doar de formă. Încă din 1839, odăile de sus găzduiseră Departamentul Justiţiei şi Departamentul Instrucţiunii Publice, fapt ce-i ridicase considerabil prestigiul de stabiliment laic. Înconjurată de ziduri înalte, biserica nu supăra pe nimeni cu prezenţa sa! Gheorghe Crutzescu, amintind că în Hanul Zlătari a fost instalată, în 1866, cazarma Gărzii Civile, povesteş­te: "Aici făceau exerciţ cetăţenii cu favoriţi a la Franz Joseph sau cu barbă a la Cavour, îmbrăcaţi în mundirul cu şase nasturi, încins peste pantalonii prea lungi, legaţi pe sub guler cu baierele glugii, purtând o cravată roşie şi pe cap o pălărie de pâslă înaltă, cu pana de cocoş".

Este exact descrierea lui Jupân Dumitrache, mahalagiul de la Izvor de care a râs subţire Caragiale... Colonelul Papazoglu, fost locuitor al hanului, venea tocmai din Dobroteasa pentru a cerceta patriotismul mahalagiilor, proporţional, după convingerea sa, cu silinţa la instrucţia mili­tară. Am fi însă nedrepţi dacă nu am semnala şi activitatea culturală găzduită de acest ciudat aşezământ, mai bine zis de instrucţie a minţii, desă­vârşită în pensionul lui kir Stavrides şi în gimnaziul "Matei Basarab", situate - primul - la catul de pe Uliţa Lipscanilor şi - al doilea - peste drum de Hotelul Damaris, mai cunoscut cu numele de Grand Hotel de France. Autoritatea supremă, Ministerul Cultelor şi In­strucţiunii Publice, veghea buna lor desfăşurare dintr-un apartament învecinat com­pus din şase odăi, aflat pe colţul dinspre Hanul Constantin Vodă. Erau timpuri de pionierat, excepţionale!

Revenind la îndeletnicirea de bază, firească pentru orice han,adică la negoţ, parcurgerea unor reclame tipărite în presa vremii este o lectură pe cât de pasionantă, pe atât de instructivă. Johan Grese, de pildă, muşteriu sosit tocmai din Leyda, îşi anun­ţa "onor client" că oferă la un preţ modic "o foarte frumoasă colecţie de plante, cepe şi seminţe da tot felul, îndeosebi un bun soi de sparanghel de Olanda, nou şi bun de mâncare în cel dintâi an". Iar un coafor parizian, venit să-şi încerce norocul la Zlătari, anunţa în "Vestitorul Românesc" că "a deschis un salon pentru frizat atât cavaleri cum şi dame... după cea din urmă modă de la Paris". Din presă şi din puţinele fotografii ale hanului, mai aflăm de existenţa unei cofetării, celebră pentru "renumitul Cataif a la Baltador", de "eleganta magazie de stofe" a lui Joseph Gherşcovici sau de băcănia lui Păun Popescu "pentru dame cu gust fin".

Desigur, enumerarea este selectivă, prăvăliile acestui han găzduind un negoţ extrem de variat până în anul 1903, când Primăria Capitalei a năpustit asupra venerabilei construcţii o armată de specialişti în eradicarea vestigiilor istorice. Curând, bucureştenii îşidelectau privirea cu "un foarte frumos gazon englezesc, des ca o perie". Două veacuri de istorie trepidantă fuseseră înlocuite cu iarbă! Mai târziu, după restaurarea din 1908, care a mutilat biserica, "ce parcă roşeşte, simţindu-se aşa urâtă", gră­dinarul Cişmigiului a plantat câteva smocuri de flori... Singura mângâiere rămânea ziua de Bobotează, când Regele şi Mitropolitul Primat, ulterior Patriarhul, ascultau aici slujba, după care porneau spre Dâmboviţa cu mare alai, ca să arunce crucea în vadul râului pentru a fi scoasă de un puşcăriaş închis pe viaţă şi care urma să fie eliberat. De peste o jumătate de veac, nici această cinstire nu mai învredniceşte biserica de la Zlătari. Trecutul trebuie uitat.

EMANUEL BĂDESCU (n. 25 august 1952) este bibliotecar în cadrul Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Române. Licenţiat în istorie la Universitatea Bucureşti, a colaborat cu peste 1.000 articole la revistele Formula AS, Lumea Magazin, Magazin Istoric şi la Ziarul de Duminică. A publicat "1 Decembrie 1918 Alba Iulia - Bucureşti"şi "Imnurile naţionale la români". Este şi coautor al volumelor "Scurtă istorie a regalităţii în România", "Nicolae Ionescu", "Bucureştii de altădată", "De la Vatican la Ierusalim", "Conspiraţia securităţii", "Bucureştii în imagini în vremea lui Carol I" (volum premiat de Uniunea Scriitorilor).