Viaţa în Iaşii de acum o sută de ani, în vreme de război (I). GALERIE FOTO

Caietul de însemnări al Anei Greceanu are o poveste ciudată. Cele câteva zeci de pagini, în limba franceză şi, sporadic, în germană, au fost scrise acum 100 de ani, mai precis, de la 11 septembrie 1911, la 24 decembrie 1920. La moartea Anei (5 martie 1926, Iaşi), caietul a trecut în posesia fiicei sale, Gabriela (Ali), care ştia perfect şi nemţeşte, şi franţuzeşte. La moartea Gabrielei (9 august 1938, Iaşi), jurnalul a rămas în grija surorii sale, Maria (Mica) Apotecker, iar după moartea acesteia (1967, Bucureşti), a fost preluat de fiica sa, Geta Ghimpeţeanu şi, la decesul acesteia, a ajuns la Colette, fiica Getei Ghimpeţeanu. De la Colette a fost moştenit de istoricul şi genealogistul Radu Greceanu.

Însemnările descriu viaţa cotidiană a Iaşului (1917-1920), cu momentele dificile provocate de război, cu atmosfera apăsătoare în vremea refugiului guvernului din Bucureştiul aflat sub ocupaţie germană, cu aglomerarea populaţiei în Moldova, având drept consecinţă lipsa alimentelor şi scumpetea extraordinară, amplificată şi de militarii ruşi, care vindeau tot ce aduseseră cu ei sau luaseră cu forţa din casele românilor la preţuri fabuloase.

Cine este Ana Greceanu? Cu numele de fată Wiegand, s-a născut la 1 ianuarie 1841, la Bad Freyenwalde, Berlin, în familia unui croitor de lux. Părinţii ei nu erau deosebit de înstăriţi. Abia împlinise 16 ani când îl cunoaşte pe inginerul Scarlat Greceanu (1826-1882), din familia boierilor Greceanu din Moldova, aflat la specializare în Germania; la propunerea acestuia, vine în Moldova, la moşia Tăuteşti, ca guvernantă a copiilor săi şi ai soţiei sale Esmeralda, născută Gherghel. La puţin timp după moartea Esmeraldei (cca. 1869), Scarlat Greceanu se căsătoreşte cu Ana şi au împreună patru copii: Camille, Gabriela, Maria şi Scarlat.

La moartea lui Scarlat Greceanu, este nevoită să vândă moşiile şi casele de la Tăuteşti (Botoşani) pentru a plăti datoriile soţului şi să se mute împreună cu Scarlat, mezinul familiei, la Botoşani, unde închiriază o locuinţă. După plecarea lui Scarlat junior la Şcoala de Poduri şi Şosele din Bucureşti, Ana se mută la Iaşi, în casa fiicei sale Gabrielle (Ali). Pe la 1914, tânărul Scarlat Greceanu îi închiriază un apartament pe str. Lăpuşneanu, unde locuieşte împreună cu Gabrielle. În timpul războiului va locui, aici, şi medalistul francez André Lavrillier, care făcea parte din misiunea militară franceză a generalului Berthelot. După război, Ali Greceanu capătă o locuinţă în strada Kogălniceanu 11 (fosta casă a lui Kogălniceanu), unde se mută şi Ana, care moare acolo, în 1926, fiind îngropată la Cimitirul "Eternitatea" din Iaşi.

Redăm fragmente din caietul Anei Greceanu. Titlurile şi notele şdin parantezele drepteţ ne aparţin. Dan Roman

Traducerea din limba franceză şi germană: dr. Eugenia Greceanu, arhitect; Radu Greceanu, istoric şi genealogist. Fotografiile provind din arhiva familiei Greceanu

"Am două patrii, care-mi este cea mai dragă?"

12 decembrie 1916. …Aglomeraţie nemaipomenită la Iaşi a refugiaţilor din oraşele ocupate. Creşterea preţurilor la alimente şi lipsa totală a celor mai căutate alimente: lapte, brânză, unt, untură. Preţurile cresc din cauza refugiaţilor de la Bucureşti, care acaparează totul şi se plâng de reaua noastră ospitalitate. În loc să fie mulţumiţi că sunt primiţi. De ce n-au rămas la ei? Din contră, ei ne înfometează şi îşi bat joc de noi.

Peste tot îngrijorare. Toată lumea se întreabă: oare germanii vor lua şi Iaşii? Sau se vor opri la graniţa Moldovei, la Milcov, care separă cele două provincii? Nicu [dr. Nicolae Apotecker, 1860-1946, medic chirurg, a lucrat la Spitalul "Sf. Spiridon" din Iaşi. Căsătorit cu Maria Greceanu, a avut o fiică, Geta] este de această din urmă părere şi cred că este corectă. Nu mi-e teamă dacă vin la Iaşi şi aproape că îi doresc. În mine se dă o mare luptă. Îmi doresc victoria românilor şi deplâng că atâţia sărmani soldaţi au căzut în luptă. Dar, în acelaşi timp, aş fi disperată dacă germanii ar fi bătuţi. Să nu mi se spună că nu există iubirea de patrie.

Tulcea a căzut şi încă toate micile localităţi din zonă. Luptele continuă la Buzău-Râmnicu Sărat. Inutil sacrificiu al armatei noastre.

Aici, la Iaşi, lumea năvăleşte din toate colţurile şi ne sufocă. Este aproape imposibil să-ţi procuri lucrurile necesare pentru întreţinere. Întrucât am fost bolnavă de gripă, nu pot să ies din casă. Sunt mulţumită că nu mă îmbrâncesc cu refugiaţii, care sunt atât de rău-voitori. Nu pot să le înghit impertinenţele. Charles [Scarlat Greceanu junior, 1875-1957, inginer. Fiul lui Scarlat Greceanu şi al Anei Wiegand] este încă la Focşani. Dar oraşul este deja asediat. Şi nu ştiu unde va pleca de acolo.

28 de districte au fost cucerite; ne mai rămân 6-8 cu totul.

29 decembrie. Focşani, Panciu, Odobeşti au fost ocupate, pe lângă alte localităţi mai mici. Germanii înaintează fără să se abată de la planul lor. În curând îi vom avea la Iaşi.

Charles a fost timp de două zile aici, foarte îngrijorat, dar, ca de obicei, fără să-şi arate îngrijorarea. A venit şi Jeannot Ghica [Ion D. Ghica, 1874-1971, fiul lui Dimitrie Ghica şi al Melaniei Kreţulescu. Inginer, director tehnic al Serviciului Maritim Român[; bietul de el, este foarte deprimat, dar cel puţin o spune. Ambii speră să revină în curând aici [la Iaşi]. Ce se va întâmpla atunci? Vor fi trimişi în Rusia? Şi cu ce bani, ce se va întâmpla cu Nicu? Şi Mica? [Maria Greceanu, 1874-1967, soţia dr. N. Apotecker[. Şi Geta? [Geta Apotecker, 1897-1993, căsătorită cu locotenentul C. Ghimpeţeanu. Cei doi au avut o singură fată, Colette]. Mai târziu, când totul va reintra în normal, voi scrie, poate, unele amănunte despre aceste timpuri.

Se bombardează Brăila şi Galaţi.

8 aprilie 1917. A trecut mai bine de un an şi războiul continuă. Ce grozăvie, ce mizerie şi, pe deasupra, a izbucnit şi teribila epidemie de tifos exantematic. Sute de morţi în fiecare zi. Tremurăm pentru Nicu, trimis la Dorohoi. Ne-am adresat cuiva, care presupuneam că are ceva influenţă. Niciun rezultat.

Doamne! Doamne! Ajută-ne şi apără-ne! Nervii mei sunt într-o stare de surescitare, încât tresar la cel mai mic zgomot, la fiecare sunet al soneriei. Nu mă mai recunosc pe mine însămi. Mă tem de orice. Nu-mi mai place nimic. Şi totuşi, eram persoana cea mai calmă, cea mai moderată. Dacă acest război va mai dura mult, nu ştiu în ce hal voi ajunge.

Lipsa de alimente, scumpetea extraordinară a celor necesare şi ştirile contradictorii din ziare înnebunesc lumea. Sănătatea mea este şubredă, am asemenea dureri de şale că abia pot umbla, dacă stau întinsă, nu pot să mă ridic fără să gem. Este, oare, începutul sfârşitului? E posibil! Durerea a venit brusc. Copiii mei au aerul că nu văd şi nu observă nimic, cred că pun totul pe seama proastei mele dispoziţii. N-am aer, nu ies din casă pentru că nu pot. În fine, creadă ce vor! Uneori nu vreau să mai scriu în acest caiet, acest lucru mă întristează. Şi apoi, la ce bun?

Nici o veste, nici de la Berlin, nici de la Bucureşti. Ce ne aşteaptă?

8 mai. O lună de când n-am mai scris. Timpul trece atât de repede. Mă simt mai bine şi mai în putere, totuşi nu ies deloc din casă. Azi dimineaţă, Nicu a sosit pe neaşteptate. Şi asta a fost o mare bucurie pentru mine. Pentru Mica, bucuria a fost, desigur, de două ori mai mare. [Nicu] arată bine şi nu se plânge de timpul petrecut la Dorohoi. Nu suferă decât de despărţirea de ai lui. E un rău inevitabil. Toţi bărbaţii trec prin asta.

Copiii s-au dus să mănânce la Nicu şi eu trebuie să rămân acasă. Prea multe exemple m-au învăţat ce imprudenţă este pentru părinţi să locuiască cu copiii lor căsătoriţi. Fiecare cu viaţa lui! După un anumit timp, legăturile de disciplină şi de subordonare se rup şi adesea devenim mai străini cu inima şi cu spiritul decât străinii înşişi. Trebuie să te iubeşti, dar nu prea de aproape. Se suferă, dar mai puţin.

20 octombrie. Războiul se prelungeşte şi, odată cu el, toate lipsurile şi toate necazurile. Nu mai pot să scriu în mod regulat despre ceea ce s-a întâmplat din cauză că sunt nevoită să retrăiesc toate nenorocirile. Asta mă îndepărtează de scris.

Unde-i timpul când făceam traduceri, când îmi scriam scrisorile copiind ceea ce găsisem bun în lecturile mele. Mi-e foarte milă de Charles. A slăbit şi are marele defect de a nu se destăinui şi de a rumega totul în el.

14 noiembrie. Am vrut să trimit o lumânare mare la biserică la comemorarea bietului meu soţ [Scarlat Greceanu a murit la 11 decembrie 1882]. Imposibil de găsit… am fost nevoită să iau două lumânări mici cu totul şi să le pregătesc la biserică.

Am avut la dejun pe unchiul Alinei [Alexandrina Ghica], Scarlat Ghica [1856-1948, fiul scriitorului Ion Ghica]. Este în întregime de partea germanilor şi spune că nu doreşte decât un singur lucru, ca germanii să facă pace. Este sigur că, dacă germanii ar guverna câţiva ani ţara noastră, ar mătura pe toţi cei care ne-au dus la pierzanie. Iar ţara ar prospera şi s-ar mări. Sunt idei care, după câte se pare, nu se vor realiza niciodată. Dar poţi să ştii ce ne rezervă viitorul? În adâncul sufletului meu gândesc acelaşi lucru, însă aş dori să fim conduşi de germani, şi nu de austrieci, care au sărăcit Moldova, când au fost aici, în 1775, mi se pare, după cum îmi povestea soţul meu.

19 noiembrie. Împrejurările din ţară sunt rele şi, deşi mă gândesc şi ascult în dreapta şi-n stânga, nu reuşesc să văd o ieşire. Şi în fond de ce să mă necăjesc? Nu putem face nimic, cel mai bine e să lăsăm totul în grija lui Dumnezeu şi să avem încredere. Chiar dacă mi-aş putea desprinde gândurile de acest dezastru mondial, eu sufăr pentru două ţări: dacă doresc victoria germanilor, tremur pentru viitorul României; dacă sunt mulţumită că aceştia din urmă câştigă, îi plâng pe germani cu tot sufletul. Mă aflu în situaţia Horaţiei, sora fraţilor Horaţi. Am două patrii, care-mi este cea mai dragă?

Evenimentele se precipită. Nu pot să am o imagine clară a ceea ce este mai bine: capitularea sau acceptarea condiţiilor pe care le pune Germania, ceea ce trăiesc e un fel de linişte, pe care o resimt întotdeauna când se întrevede o soluţie definitivă…

28 noiembrie. În ultima vreme am cunoscut câteva tipuri destul de curioase. Fiul unchiului Scarlat Ghica [este vorba de Şerban Ghica, 1882-1958, inginer, căsătorit cu Aristiţa Stoenescu (+1965), vara lui mai îndepărtată şi sora pictorului Eustaţiu Stoenescu], pe care l-a avut cu prima soţie, doamna Grădişteanu, foarte bogat prin mama şi bunica sa, este căsătorit cu o domnişoară Stoenescu, care, şi mai bogată decât el, în momentul de faţă are un venit de 60.000 franci şi mai târziu va avea cel puţin un milion. El [Şerban Ghica] a făcut studii seriose, a devenit inginer şi ocupă un post. Acest om nu trăieşte decât pentru stomacul său. Toate aspiraţiile sale s-au concentrat către mulţumirea burţii sale, cheltuieşte sume nebune pentru a-şi procura mâncărurile cele mai fine şi în aceste timpuri de foamete nu înseamnă puţin, dar asta îl mulţumeşte. Şi totuşi, este un om destul de inteligent şi cu un caracter bun. Când s-a însurat, bunica sa i-a plătit toate datoriile acumulate până atunci: 700 000 de franci! Tare aş vrea să ştiu cum a făcut aceste datorii şi în ce oraş. Probabil, la Paris, doar acolo se găsesc cămătari care sunt la curent cu bogătaşii tineri veniţi din ţări străine.

30 decembrie. Încă două zile şi acest an atât de chinuitor se sfârşeşte, iar eu voi începe cel de-al 76-lea an al meu. Îi mulţumesc Bunului Dumnezeu că am putut să ajung la această vârstă. Multe lucruri s-au schimbat, dar nu în avantajul omenirii, încă şi mai puţin pentru sărmana noastră ţară. Va ieşi ea din această periculoasă strâmtoare fără pierderi de teritorii? În inima mea şi după judecata mea, nădăjduiesc să iasă cu bine; speranţa mea este la Germania. Mi-e ruşine să o spun, dar ce pot să fac? Sunt convinsă că Germania va fi victorioasă, aceasta este dorinţa mea fierbinte. Nu pot simţi altfel. Sunt legată de Germania cu o mie de fire, inima îmi saltă în piept când aud că este criticată, iar eu trebuie să tac. Aş vrea să o apăr, dar în a doua mea patrie este o crimă să fii germanofil. Toate acestea se vor schimba când se va face pace; îl rog pe Dumnezeu să nu uite România. Suferim mult cu toţii, foametea ne ameninţă pe toţi, de ce s-a aruncat [ţara] în braţele ruşilor, ei sunt cei care ne-au adus la starea în care vom cădea, dacă nu vom primi cât mai repede un ajutor.

31 decembrie. Ultima zi a anului. Am rupt ultima filă din calendarul meu. E bine că anul e împărţit în acest fel, deşi nimic nu este exact. Mahomedanii încep anul în altă perioadă, chinezii, japonezii, la altă perioadă, israeliţii, egiptenii, de asemenea altă epocă; fără să ne gândim, acordăm o importanţă superstiţioasă acestei ultime nopţi, aşa că, nebuni cum suntem toţi, sperăm în supranatural, este o prevestire a lumii de Apoi. Unde vom merge după moartea noastră sau totul se va sfârşi aici? Credinţa! Credinţa! Fericiţi cei care o au, precum copiii mici.

Ce ne va aduce acest an nou? Pacea şi sănătatea, este rugăciunea mea zilnică şi am nădejdea că ea se va împlini.

Din volumul "Jurnalul Anei Greceanu", în pregătire la Editura Militară