Mirobolanţii noştri cerşetori/ de Călin Hentea

Când am fost pentru prima dată la Paris, prin vara lui 1994 (cam târziu, dar n-am avut altă şansă), Nae Caranfil probabil că încă nici nu se gândea la filmul său "Filantropica", film care avea să aibă premiera abia în 2002.

Poate că datorită lipsei acelei radiografii impresionante a industriei cerşetoriei de la noi am fost atât de şocat atunci când m-am ciocnit pe Rue Rivoli de un stol de ţigănci însoţite de puradeii din dotare, care cerşeau pe post de muritoare de foame românce în aglomeraţia pestriţă de turişti şi... jandarmi înarmaţi până-n dinţi. Jandarmii respectivi nu aveau, încă, nicio treabă cu ţiganii cerşetori (am detectat imediat şi masculii protectori din umbră ai pirandelor), deoarece ei căutau, conform planului Vigi-pirat, teroriştii ce plasau bombe în coşurile de gunoi publice. Deşi, după mulţi ani, Sarkozy a încercat să facă oarece curăţenie în Oraşul luminilor, am revăzut recent pirandele cu ochii după pradă pe întinsul Champ de Mars şi în metroul parizian, la fel ca în cel vienez, unde doar privirile mele scăpărător furioase îmi trădau originea şi exasperarea românească.

Ce s-ar mai putea spune important şi suplimentar în 2011 faţă de filmul lui Caranfil din 2002? Mai nimic. Poate doar că sărăcia şi cerşetoria disperată din ultimii ani sunt autentice în cazul multor cazuri de bătrâni şi copii. Dar nu ştim care. Unele personaje ale breslei sunt evidente mostre de "profesionalism", spre exemplu ţigăncile ce continuă să afişeze mult exersatele poziţii "ghemuit pe trotuar" sau " târât în unghi drept prin metroul cu vagoane separate". Apropo de metroul cu vagoane: ruta Eroilor - Preciziei a rămas printre puţinele încă accesibile cerşetorilor, ţigani sau nu, deoarece în vagoanele lungi există oameni de pază. În aceste condiţii, ar trebui să fie amplasaţi oameni de protecţie anti-vagabonzi şi în aşa-zisul metrou aerian de pe linia 41, unde, în orele mai puţin aglomerate şi duminica, lucrează permanent şi nestingheriţi vânzători ambulanţi, cerşetori cu copii sau tânărul cu handicap de vorbire ce-i asurzeşte pe călători cu o incantaţie guturală cvasi-animalică.

Mai sunt bătrânele singure şi parcă uitate de lume în hainele lor cernite pe câte o băncuţă de cartier. Nu cerşesc explicit, dar se aşază acolo de dimineaţă şi aşteaptă. Mai sunt cele care se situează strategic alături de o covrigărie sau o patiserie din centrul capitalei şi care nu ezită să-şi facă uneori cunoscută sonor prezenţa atunci când apare câte un client grăbit. Mai sunt şi copii care au (sau cărora li se pune) câte un plod moscolit, ca şi ei, ori un căţeluş în braţe pentru stimularea milei călătorilor din metrou sau de pe stradă. O adevărată Curte a Miracolelor îşi trimite fără nicio oprelişte "ambasadorii" în aproape toate colţurile - fie şi cele pretins mai selecte - ale capitalei noastre europene. Aşa încât, nu ştiu alţii cum sunt, dar eu nu mă pot simţi deloc bine şi nici nu pot face abstracţie de un olog sau un ciung care se târâie pe lângă scaunul pe care stau, la o masă parizian amplasată pe trotuar şi la care încerc, nu să mănânc, Doamne fereşte, ci doar să beau un suc răcoritor, într-o după-amiază caniculară, la deloc-ieftinele localuri de pe strada Ion Ghica, servit în silă fiind de o chelneriţă şleampătă şi sictirită de propria-i existenţă. Şi asta fără să fie obligată să cerşească. Sau tocmai din cauza asta...

CĂLIN HENTEA (n. 2 mai 1958), inginer politehnist (1983) şi doctor (Magna cum Laude) în ştiinţe militare, a fost ofiţer în cadrul M.Ap.N. (1986-2008), lucrând ca jurnalist militar de televiziune si presă scrisă şi apoi ca ofiţer specialist în operaţii psihologice în cadrul NATO. A efectuat misiuni NATO în Kosovo şi Afganistan. A publicat mai multe volume despre propagandă, război mediatic şi istorie militară în România şi Statele Unite. Din 2008 este colaborator al "Ziarului de Duminică" şi al revistelor "Historia" şi "Istorie şi civilizaţie".