Cinci deosebiri între criza provocată de căderea Lehman Brothers din 2008 şi cea de acum

Încă nu se ştie dacă lumea financiară va mai trece printr-un episod la fel de dramatic ca cel din toamna anului 2008 când prăbuşirea Lehman Brothers a antrenat ca într-un domino căderea unor instituţii financiare cu active de sute de miliarde de dolari şi istorie de secole, dar există analişti care fac o paralelă între septembrie 2008 şi august 2011. Care sunt însă deosebirile?

1. NU EXISTĂ un faliment al unei bănci care să genereze un lanţ de deteriorări ale indicatorilor de solvabilitate şi lichiditate. Ameninţarea unui default în cazul Greciei sau al Statelor Unite ar avea însă un impact de o magnitudine pe o altă scară, de aceea politicienii încearcă cu orice preţ evitarea acestuia. Retrogradarea ratingului SUA este într-adevăr un şoc pentru finanţele mondiale, dar efectele sale imediate nu sunt aşa cum a fost în situaţia Lehman Brothers - blocaje la sistemele financiare.

2. NU EXISTĂ ameninţări sau situaţii de lipsă de lichiditate în bănci din cauza expunerii pe active care să intre în faliment. În octombrie 2008, băncile au încetat să-şi mai împrumute bani reciproc pentru că nu ştiau care dintre ele este expusă mai mult pe CDS-urile americane care provocaseră crahul. Teama mare era că populaţia se va panica şi va încerca să-şi scoată economiile. Nicio bancă din lume nu poate avea disponibili banii dacă toţi deponenţii îşi lichidează depozitele. Acum băncile sunt într-o situaţie mult mai bună, limita de garantare a depozitelor a fost ridicată la 100.000 de euro în majoritatea ţărilor, în unele cazuri chiar eliminată complet. În plus, multe din bănci sunt deja în mâinile statului, deci garanţiile sunt 100%.

3. NU EXISTĂ instituţii financiare ale căror acţiuni să scadă vertiginos pentru care să fie nevoie ca statele să intervină. Scăderea valorii obligaţiunilor, adică creşterea dificultăţii statelor de a se împrumuta prin majorarea dobânzilor, este diferită de colapsul acţiunilor prin faptul că riscul de neîncasare a creanţei la termen poate fi preluat până la scadenţă de un alt debitor, cum a fost cazul datoriei elene, preluate de către FMI şi UE. În faţa scăderii brutale a acţiunilor, statele nu pot interveni la cumpărare, atât mai mult nici instituţiile financiare internaţionale pentru a reechilibra situaţia, ci doar pompând capital în conturile băncii.

4. ÎN 2008, criza financiară s-a transformat într-o criză economică în 2 săptămâni. În noiembrie, comerţul internaţional s-a prăbuşit cu 15%, apoi în decembrie cu 30%. A fost o panică generalizată, care s-a transmis prin canalul bancar în canalul comercial. Vapoarele au rămas în porturi, uzinele de automobile s-au oprit, finanţarea proiectelor imobiliare a îngheţat instantaneu. Acum, activitatea economică nu mai poate fi influenţată atât de brutal, corecţiile - chiar dacă puternice pe bursă - putând fi absorbite, pentru că economia mondială şi-a schimbat între timp o parte din centrul de greutate spre pieţele emergente. Totuşi, scăderea preţului petrolului arată o tendinţă de scădere a cererii mondiale, ceea ce ar putea duce la înecarea într-o nouă recesiune.

5. Diferenţa cea mai mare este că acum dacă va avea loc un crah, magnitudinea acestuia va fi mult mai amplă, pentru că sunt implicate datoriile statelor. În doi ani de criză, statele dezvoltate membre ale OECD (Organizaţie pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică) şi-au majorat datoria publică de la o medie de 70% din PIB în 2007, la 105% din PIB în 2005, iar rezervele pentru creştere în continuare sunt reduse. Se poate pune chiar întrebarea unde să mai aşeze investitorii banii, francul elveţian şi aurul fiind deja la maxime istorice. Mai există pieţe/industrii unde să-ţi muţi banii? Aceasta este dezbaterea cea mai aprinsă la această oră pe pieţele financiare şi în media de business din Occident.