Prăbuşirea/ de Guillermo del Toro, Chuck Hogan
Autor:
Ziarul de Duminica
12.08.2011
Un virus vampiric a pus stăpânire pe oraşul New York, se răspândeşte în toată America şi, în curând, va cuprinde lumea întreagă. În tot acest haos, dr. Eph Goodweather, şeful echipei de intervenţie rapidă în situaţiile de ameninţare biologică, se află în fruntea unui mic grup de oameni dornici să oprească răspândirea monştrilor însetaţi de sânge. Dar e posibil să fie deja prea târziu, căci a început un război între vampirii din Lumea Veche şi cea Nouă, rod al planului malefic al Stăpânului, iar cele două grupuri îşi dispută controlul total. Prinşi între aceste forţe aflate în conflict, oamenii, lipsiţi de putere, vulnerabili, devin din consumatori, consumaţi. Viitorul omenirii este incert, iar Eph şi destoinica sa echipă, îndrumată de un fost profesor şi supravieţuitor al Holocaustului, trebuie să lupte împotriva unei ameninţări al cărei scop suprem este mai cumplit decât şi-a închipuit oricine la început, o soartă mai cruntă decât anihilarea.
Guillermo del Toro este regizor, scenarist şi producător de film. De la primul său succes, Cronos (1993) la El laberinto del fauno (Labirintul lui Pan, 2006), film cu şase nominalizări şi trei premii Oscar, şi la mai recentul Hellboy II (2008),del Toro oferă cinefililor o abordare mereu diferită, cu adevărat unică. Chuck Hogan a primit în anul 2004 Premiul Hammett pentru cartea Prince of Thieves, iar romanul său Two Thousand Volts a fost inclus în seria celor mai bune romane americane mystery din 2009.
În anul 2009, cei doi autori au scris împreună The Strain (Molima), prima carte a trilogiei cu acelaşi nume, iar în 2010 au lansat volumul al doilea, The Fall (Prăbuşirea). Înclinaţia spre suspans şi atenţia acordată detaliilor caracteristice lui Hogan completează perfect pasiunea lui del Toro pentru genul horror şi pentru elementele fantastice. Primele două părţi s-au bucurat de succes încă de la apariţie, iar aprecierile nu au întârziat să apară: "O trilogie cu o intrigă fascinantă. O poveste cu adevărat memorabilă, o carte pe care nu o mai poţi lăsa din mână odată ce ai citit prima pagină." (Clive Cussler) "O poveste îngrozitoare, care îţi taie răsuflarea. În Molima, Bram Stoker se întâlneşte cu Stephen King şi cu Michael Crichton. Nu există ceva mai bun de-atât." (Nelson DeMille)
*
* *
"Oglinzile sunt aducătoare de veşti proaste", s-a gândit Abraham Setrakian pe când stătea sub lampa de perete verzulie, fluorescentă, privindu-se în oglinda din baie. Un bătrân care se uita într-o oglindă şi mai bătrână. Marginile ei erau înnegrite de vreme, iar putreziciunea se apropia din ce în ce mai mult de centru. De propria imagine. De el.
"În curând, vei muri."
Atâta lucru îi putea arăta oglinda cu foiţă de argint. De multe ori îl pândise moartea sau chiar şi mai rău de atât, dar de data aceasta era altfel. În propria imagine vedea iminenţa acestui lucru. Însă, în ciuda a tot, cine ştie cum, pe Setrakian îl alina adevărul oglinzilor de modă veche. Erau oneste, pure. Aceasta de dinaintea sa, o adevărată capodoperă ce data de la începutul secolului, era destul de grea şi forma un unghi cu peretele placat cu faianţă, fiind agăţată cu o sârmă înfăşurată în sfoară. Peste tot prin apartament se aflau în total vreo optzeci de oglinzi cu foiţă de argint, unele pe pereţi, altele pe podea sau sprijinite de biblioteci. Le colecţiona dintr-o pornire incontrolabilă. Asemenea celor care au străbătut deşertul şi ştiu cât de valoroasă este apa, la fel şi lui Setrakian îi era imposibil să rateze achiziţionarea unei oglinzi cu foiţă de argint, mai ales a uneia mici, de buzunar. Însă, mai mult de atât, miza pe o străveche calitate a lor.
În ciuda credinţei populare, vampirii chiar au reflexie în oglindă. În oglinzile moderne, produse industrial, nu apar altfel decât cum îi percepe ochiul. Însă, în oglinzile cu foiţă de argint, imaginea le este distorsionată. O anume caracteristică a argintului face ca monstruozităţile acestea pline de virusuri să creeze o interferenţă vizuală, ca un avertisment. Asemenea oglinzii din povestea Albei ca Zăpada, o oglindă cu foiţă de argint nu poate minţi. Şi astfel, Setrakian şi-a privit chipul în oglindă − între chiuveta masivă de porţelan şi etajera pe care se aflau prafurile şi pomezile sale, cremele împotriva artritei, alifiile calde menite să-i aline durerea resimţită în articulaţiile noduroase − şi şi l-a studiat. Acolo a văzut că forţa îi pierea, a devenit conştient că trupul său nu era nimic mai mult decât un simplu corp, îmbătrânit şi slăbit, degradat, aşa încât nu era sigur că avea să supravieţuiască şocului unei transformări. Nu toate victimele supravieţuiesc unei asemenea experienţe. Chipul. Ridurile adânci, asemenea unei amprente, de parcă degetul timpului i s-ar fi imprimat cu hotărâre acolo. Îmbătrânise peste noapte cu douăzeci de ani. Ochii îi păreau mici şi uscaţi, îngălbeniţi ca o bucată de fildeş. Era palid, iar firele de păr i se desenau pe craniu ca nişte firişoare argintii de iarbă pleoştite de o furtună.
Tac-tac-tac...
A auzit strigarea morţii. I-a auzit bastonul. Propria inimă. Şi-a privit mâinile încovoiate, modelate doar prin puterea voinţei ca să se adapteze şi să poată ţine mânerul bastonului-sabie de argint, însă lipsite de dexteritatea necesară pentru a face şi alte lucruri.
Confruntarea cu Stăpânul îl slăbise peste măsură. Acesta era mai puternic decât îşi amintea sau presupusese Setrakian. Încă trebuia să mediteze la teoriile cărora le dăduse naştere supravieţuirea Stăpânului expus la lumina directă a soarelui. Aceasta îl slăbise şi îi lăsase urme, dar nu-l distrusese. Razele ultraviolete nocive pentru virus ar fi trebuit să aibă asupra sa efectul a zece mii de săbii de argint, însă, cu toate acestea, cumplita creatură rezistase şi fugise.
În fond, ce e viaţa dacă nu o serie de mici victorii şi mari eşecuri? Dar ce altceva îi rămânea de făcut? Să renunţe?
Setrakian nu renunţa niciodată.
În momentul de faţă, nu putea decât să-şi dea sfaturi tardive. Dacă ar fi făcut asta în loc de aia. Dacă ar fi reuşit cumva să arunce clădirea în aer imediat ce afla că Stăpânul era înăuntru... Dacă l-ar fi lăsat Eph să-şi dea ultima suflare în loc să-l salveze în momentul crucial...
Numai gândindu-se la şansele ratate, inima i-o lua la galop, palpitând şi ratând câte o bătaie, pulsând anevoie, de parcă în adâncul său s-ar fi adăpostit un copil neastâmpărat care tot dădea să fugă.
Tac-tac-tac...
Mai puternic decât bătaile inimii se auzea un bâzâit gros.
Setrakian îl cunoştea prea bine, era preludiul uitării de sine, al trezirii într-un pat din camera de urgenţă, în cazul în care mai era vreuna funcţională...
Cu degete rigide, a luat o pastilă albă din flacon. Nitroglicerina previne angina pectorală prin detensionarea vaselor care duc sângele la inimă, permiţându-le să se dilate, crescând fluxul sangvin şi alimentarea cu oxigen. A luat o tabletă şi şi-a pus-o sub limba uscată, ca să se dizolve.
Imediat a simţit ceva dulce, ca un gâdilat. În câteva minute, murmurul inimii avea să se domolească.
Pastila cu nitroglicerină cu efect rapid îl liniştea. Toate regretele, acuzele şi jelania erau o presiune inutilă asupra creierului.
Şi iată-l acum! Cartierul Manhattan pe care îl adoptase îl chema pe când se prăbuşea din interior.
Trecuseră câteva săptămâni de la aterizarea Boeingului 777 pe Aeroportul JFK, câteva săptămâni de la sosirea Stăpânului şi de la declanşarea epidemiei. Setrakian o anticipase încă de la primul buletin de ştiri, cu aceeaşi siguranţă cu care intuieşti moartea cuiva drag când sună telefonul la o oră nepotrivită. Ştirile despre avionul morţii captivaseră întregul oraş. La numai câteva minute de la aterizarea în condiţii de siguranţă, avionul rămăsese complet în întuneric, staţionând tăcut pe pistă. Lucrătorii Centrului pentru Controlul şi Prevenirea Bolilor urcaseră la bordul avionului echipaţi în costume speciale şi constataseră moartea tuturor pasagerilor şi a membrilor echipajului, cu excepţia a patru "supravieţuitori". Aceştia însă nu erau într-o stare deloc bună, iar boala nu făcuse altceva decât să evolueze, sub influenţa Stăpânului. Ascuns în sicriul său din cala avionului, Stăpânul fusese transportat peste ocean graţie averii şi influenţei lui Eldritch Palmer, un muribund care alesese să dejoace planurile morţii, sacrificând controlul fiinţelor umane asupra planetei pentru a degusta eternitatea. După o incubaţie de o zi, virusul fusese activat în organismul pasagerilor morţi, şi aceştia se ridicaseră de pe mesele de la morgă, răspândind molima vampirică pe străzile oraşului.
Lui Setrakian îi era cunoscută întreaga dimensiune a molimei, însă restul lumii refuza să accepte cumplitul adevăr. De atunci, un alt avion rămăsese în întuneric la scurt timp de la aterizarea pe aeroportul londonez Heathrow, amuţind pe pistă în drum spre poartă. Pe aeroportul Orly, un avion al companiei Air France a murit la aterizare. La fel s-a întâmplat şi pe aeroportul internaţional Narita din Tokio, pe Franz Soseph Strauss din München şi pe aeroportul internaţional Ben Gurion din Tel Aviv, celebru pentru gradul înalt de securitate, unde comandourile antireroriste au asaltat avionul înghiţit de întuneric de pe pistă şi au descoperit că toţi cei 126 de pasageri erau morţi sau inconştienţi. Cu toate acestea, nu s-a dat nici un ordin de percheziţie a calelor sau pur şi simplu de distrugere imediată a avioanelor. Se petrecea totul prea repede, iar dezinformarea şi incapacitatea de a da crezare faptelor erau la ordinea zilei.
Şi lucrurile au continuat. În Madrid. Beijing. Varşovia. Moscova. Brasil. Auckland. Oslo. Sofia. Stockholm. Reykjavík. Djakarta. New Delhi.
Unele ţări mai războinice, mai paranoice, instituiseră imediat, în mod corect, carantina în aeroport, împrejmuind avioanele amuţite cu cordoane de militari, dar, cu toate acestea... Setrakian nu putea să nu bănuiască faptul că aterizările de acest fel erau o distragere tactică a atenţiei şi, în acelaşi timp, o tentativă de a răspândi epidemia. Numai timpul avea să spună dacă avusese dreptate, deşi, de fapt, timpul rămas era redus şi extrem de preţios.
Deja strigoii din prima generaţie de vampiri, victimele din avionul companiei Regis Air şi rudele lor, începuseră al doilea val de maturizare. Se obişnuiau din ce în ce mai mult cu mediul şi cu noile lor corpuri. Învăţau să se adapteze, să supravieţuiască, să se impună. Atacau la căderea nopţii. La ştiri se anunţau "revolte" în zone importante din oraş, iar lucrul acesta era în parte adevărat, întrucât jafurile şi vandalismul proliferau la lumina zilei, însă nimeni nu precizase că aceste acte se intensificau în timpul nopţii.
Din cauza acestei dezordini răspândite în întreaga ţară, infrastructura începea să se prăbuşească. Reţeaua de distribuţie a alimentelor era întreruptă, şi livrarea-întârziată. Pe măsură ce absenţele se înmulţeau, se acutiza lipsa de personal şi nimeni nu remedia întreruperile în alimentarea cu electricitate şi căderile de tensiune. Timpul de reacţie al echipajelor de poliţie şi de pompieri crescuse proporţional cu cazurile de uz de forţă şi de incendiere intenţionată.
Peste tot erau incendii, iar jefuitorii acaparaseră totul.
Setrakian şi-a privit chipul, dorindu-şi să poată întrezări din nou tânărul - poate chiar băiatul - care se ascundea dincolo. Gândul i-a zburat la micuţul Zachary Goodweather, care ocupa dormitorul gol aflat ceva mai încolo, la acelaşi etaj. Şi, cine ştie cum, bătrânul ajuns la capătul vieţii a simţit compasiune faţă de băiatul de unsprezece ani, aflat deja la apusul copilăriei, deja nenorocit, bântuit de o creatură înviată care se instalase în trupul mamei sale...
Setrakian s-a îndreptat spre un scaun din zona din dormitor în care se găsea măsuţa de toaletă. S-a aşezat şi şi-a dus mâna la faţă, aşteptând să treacă senzaţia aceea care îl dezorienta. ş…ţ
Gândul i-a zburat la fosta soţie a lui Ephraim, Kelly, pe care Setrakian o văzuse o dată în viaţă şi apoi o dată după moarte. Îi înţelegea durerea acestuia şi înţelegea deopotrivă şi suferinţa acestei lumi.
De undeva, de afară, a auzit din nou zgomot de maşini izbite, focuri de armă din depărtare, alarme sunând insistent, fie ale unor maşini, fie ale vreunei locuinţe, însă toate erau ignorate. Ţipetele care sfâşiau noaptea erau ultimele strigăte ale umanităţii. Jefuitorii nu-şi însuşeau doar obiecte, bunurile altcuiva jefuiau şi suflete deopotrivă. Nu-şi înstăpâneau lucruri, ci deveneau stăpânii lumii.
Şi-a lăsat mâna să cadă şi să se odihnească pe un catalog al casei de licitaţii Sotheby's aflat pe o măsuţă. Licitaţia urma să aibă loc peste doar câteva zile, şi nu era o coincidenţă. Nimic din toate acestea nu era o coincidenţă, nici recenta ocultaţie, nici conflictul de peste hotare, nici recesiunea economică. Asemenea pieselor de domino, ne prăbuşim sistematic.
A luat catalogul de licitaţie şi a căutat o pagină anume. Acolo, fără vreo imagine lămuritoare, era trecut un vechi volum: Occido Lumen(1667) − Relatarea completă a primei apariţii a strigoilor şi demontarea tuturor argumentelor care încearcă să le nege existenţa, în traducerea defunctului rabin Avigdor Levy. Colecţie particulară. Manuscris cu anluminuri, copertă originală. Poate fi consultat numai cu programare prealabilă. Preţ estimativ 15−25 milioane de dolari.
Exact această carte - nu o copie, nici reproduceri după aceasta - era crucială pentru înţelegerea adversarului, strigoiul, şi pentru înfrângerea sa.
Cartea avea la bază o culegere de străvechi tăbliţe mesopotamiene de argilă care fuseseră descoperite pentru prima oară în nişte vase dintr-o peşteră din munţii Zagros, în anul 1508. Tăbliţele, extrem de fragile, scrise în limba sumeriană, fuseseră vândute unui bogat negustor de mătăsuri, care călătorise cu ele asupra sa pe tot continentul european. Negustorul fusese găsit strangulat în locuinţa sa din Florenţa, iar magaziile îi fuseseră incendiate. Însă tăbliţele supravieţuiseră şi ajunseseră în posesia a doi necromanţi, unul din ei fiind celebrul John Dee, iar celălalt - necunoscutul său slujitor, rămas în istorie cu numele de John Silence. Dee era sfătuitorul reginei Elisabeta I şi, neputând să le descifreze, le păstrase ca pe vestigii cu puteri magice până în anul 1608, când, împins de sărăcie, le vânduse prin intermediul fiicei sale, Katherine, eruditului rabin Avigdor Levy într-un vechi ghetou din Metz, Lorena, în Franţa. Timp de decenii, rabinul descifrase cu meticulozitate tăbliţele, apelând la unicele sale talentele − aveau să mai treacă aproape trei secole până când altcineva avea să mai reuşească să descifreze tăbliţe similare − şi, într-un final, îl oferise cadou descoperirile sale regelui Ludovic al XIV-lea, sub forma unui manuscris.
La primirea textului, regele poruncise ca bătrânul rabin să fie întemniţat, iar tăbliţele - distruse, alături de întreaga colecţie de cărţi şi de vestigii religioase ale acestuia. Tabletele fuseseră nimicite, iar manuscrisul zăcuse într-o casă de valori alături de multe alte comori oprite. În secret, doamna de Montespan, ibovnica regelui şi o mare iubitoare de ocultism, pusese la cale sustragerea manuscrisului, în anul 1671, care fusese încredinţat unei anume doamne La Voisin, o moaşă, vrăjitoare şi confidentă a doamnei de Montespan, până la exilarea acesteia ca urmare a implicării în isteria iscată în jurul afacerii otrăvurilor.
Ulterior, cartea văzuse din nou lumina zilei pentru scurt timp în anul 1823, pe când se afla în posesia celebrului şi controversatului erudit londonez William Beckford. Figura în biblioteca acestuia din Fonthill Abbey, palatul abundenţei, unde strângea vestigii rare, cărţi şi uluitoare obiecte de artă. Palatul şi bunurile pe care le adăpostea acesta fuseseră vândute unui negustor de arme pentru a achita o datorie şi preţ de aproape un secol nu se ştiuse nimic de carte. Fusese catalogată în mod eronat, sau poate cu scopul de a o ascunde, sub numele de Casus Lumen şi scoasă la licitaţie în anul 1911 în Marsilia, însă textul nu fusese expus niciodată publicului, iar licitaţia fusese rapid anulată după ce în oraş izbucnise o misterioasă epidemie. În anii care urmaseră, se considerase că manuscrisul fusese distrus.
Însă 15 milioane de dolari? Sau chiar 25 de milioane? Era o sumă imposibil de procurat. Trebuia să existe o altă cale...
Marea lui temere, pe care nu îndrăznise s-o împărtăşească nimănui, era că bătălia, începută cu aşa de mult timp în urmă, era deja pierdută, că jocul se sfârşise, că regele omenirii era deja în şah, însă acesta se încăpăţâna să-şi mai facă totuşi cele câteva mutări rămase pe marea tablă de şah a lumii.
Bâzâitul pe care îl auzea l-a făcut să închidă ochii, însă acesta continua, ba chiar devenea şi mai puternic.
Niciodată pastila nu mai avusese acest efect asupra lui.
Odată ce a conştientizat acest lucru, Setrakian s-a crispat şi şi-a îndreptat picioarele.
Nu pastila era de vină. Bâzâitul se auzea peste tot împrejurul lui. Discret, dar prezent.
Nu erau singuri.
"Băiatul", a gândit Setrakian. Anevoie, s-a ridicat de pe scaun şi a pornit spre camera lui Zack.
Tac-tac-tac...
Mama venea după puiul ei.
Fragment din "Prăbuşirea", volumul al doilea din trilogia Molima, bestseller New York Times,de Guillermo del Toro, Chuck Hogan, în pregătire la Editura Litera. Traducere de Mariana Piroteală