Sanctus/ de Simon Toyne

Citadela, sudul Turciei - un munte sălbatic, care adăposteşte cel mai vechi lăcaş de cult şi cel mai mare mister al omenirii. Călugării care viermuiesc prin măruntaiele lui fac parte dintr-o sectă antică, numită Sanctus, care practică ritualuri de o violenţă inimaginabilă. Într-o dimineaţă, un călugăr al ordinului urcă în vârful muntelui, întinde braţele în formă de cruce şi se aruncă în gol. Trupul îi este plin de tăieturi până la os, în forma literei Tau. Detectivul Arkadian are o misiune grea: ordinul Sanctus este protectorul textului original al Bibliei. Undeva în măruntaiele muntelui există o grădină care pare a fi cea a Edenului, dar aici cunoaşterea nu înseamnă păcat originar, ci putere divină. Când detectivul Arkadian, brazilianul Oskar (arhitectul Cristului de la Rio) şi ziarista Liv pătrund în Citadelă, ei sunt pe cale să descopere unul dintre cele mai înspăimântătoare secrete ale civilizaţiei.

Simon Toyne s-a născut în 1969 la Cleethorpes, în Marea Britanie. A studiat literatură engleză şi teatru la Goldsmiths College din Londra, iar timp de douăzeci de ani a lucrat în televiziune, ca scenarist, regizor şi producător. A produs documentarul "100 Greatest Films", difuzat pe Channel 4, şi i-a intervievat, printre alţii, pe Omar Sharif, Michael Caine, Peter Fonda şi Steven Spielberg. Programele de televiziune la care a lucrat au primit numeroase premii - de la BAFTA, la "Best Makeover Show", acordat de Good Homes. Sanctus (2011; Editura ALLFA, 2011) este primul lui roman, parte a unei trilogii.

O lumină fulgerătoare îi explodă în ţeastă când aceasta se izbi de pardoseala de piatră.

Apoi, se cufundă într-un întuneric deplin.

Ca prin vis, auzi uşa grea de stejar trântindu-se în spatele lui şi un drug gros alunecând prin zăvoarele de fier.

O vreme, zăcu unde-l aruncaseră; singurele zgomote pe care le auzea erau zvâcnirea sângelui în vene şi vântul ce şuiera tânguitor în apropiere.

Lovitura primită la cap îi provoca ameţeli şi greaţă, dar nu era în primejdie să leşine; frigul pătrunzător avea să-l ţină treaz. Era un frig de neclintit, străvechi şi neiertător, aidoma stâncii în care fusese săpată temniţa. Îl împresura şi-l învăluia ca un giulgiu, îngheţându-i lacrimile de pe obraji şi din barbă, răcindu-i sângele care se prelingea din tăieturile pe care singur şi le făcuse pe trunchi, în timpul ceremoniei. Prin minte i se învălmăşeau scenele groaznice la care tocmai fusese martor şi teribilul secret pe care-l aflase.

Era punctul culminant al căutărilor de o viaţă. Sfârşitul unei călătorii despre care sperase că avea să-l ducă la o cunoaştere sacră şi străveche, la o înţelegere care să-l apropie de Dumnezeu. Acum, în cele din urmă, dobândise cunoaşterea mult aşteptată, dar nu găsise niciun strop de divinitate în ceea ce văzuse, ci doar o tristeţe sfâşietoare, de neînchipuit.

Unde era Dumnezeu în toate astea?

Lacrimile îi ţâşniră iar din ochi, usturătoare; frigul se înstăpânea pe trupul lui, cuprinzându-l până la oase. Deodată, auzi ceva în partea cealaltă a uşii masive. Un sunet îndepărtat, care, nu se ştie cum, reuşise să-şi croiască drum prin labirintul de tuneluri săpate de mâna omului ce brăzdau muntele sfânt.

Vor veni după mine curând.

Ceremonia va lua sfârşit. Atunci se vor ocupa de mine…

Cunoştea istoria ordinului în care intrase. Îi cunoştea regulile crude - şi acum îi cunoştea şi secretul. Aveau să-l ucidă, cu siguranţă. Probabil încet, în faţa foştilor săi fraţi, în semn de aducere aminte că legămintele pe care le făcuseră cu toţii erau de neclintit: un avertisment despre ce păţesc cei care le încalcă.

Nu!

Nu aici. Nu aşa.

Îşi sprijini fruntea de pardoseala rece, după care se ridică, sprijinindu-se în mâini şi în picioare. Încet, săgetat de dureri, îşi puse la loc pe umeri sutana croită dintr-un material grosolan, de culoare verde; lâna aspră îi zgâria rănile deschise de pe braţe şi de pe piept. Îşi trase gluga pe cap şi se prăbuşi la loc. Apoi îşi aduse genunchii sub bărbie şi rămase ghemuit, cu ei strânşi la piept, până când căldura începu să-i revină în oase.

Şi iar se auziră mai multe sunete, ca un ecou, de undeva din adâncurile muntelui.

Deschise ochii. O lumină îndepărtată pâlpâia slab printr-o fereastră îngustă, cât să-i îngăduie să desluşească contururile celulei în care se afla. Ca alte sute de încăperi asemenea ei, care nu mai erau folosite sau întreţinute în Citadelă, era lipsită de ornamente, cioplită grosolan, funcţională. Într-un colţ zări o grămadă de moloz.

Se uită din nou la fereastră; era doar cu puţin mai mult decât o crăpătură în stâncă, un crenel cioplit cu nenumărate generaţii în urmă, pentru a le oferi arcaşilor un punct de tragere asupra oştilor duşmane ce se apropiau pe câmpiile de la poalele muntelui. Se ridică din nou, clătinându-se pe picioare, şi se-ndreptă spre ea.

Zorii erau încă departe. Nu se vedea luna, doar stelele îndepărtate. Apoi o lumină orbitoare îi izbi ochii. Zeci de mii de felinare, panouri publicitare şi firme luminoase se întindeau până la poalele munţilor ce străjuiau oraşul din toate părţile. Era strălucirea nemiloasă şi obositoare a oraşului modern Ruina, pe vremuri capitala Imperiului Hitit, acum doar o destinaţie turistică din sudul Turciei, la marginea Europei.

Privi în jos, la oraşul care se extinsese haotic, la lumea căreia îi întorsese spatele cu opt ani în urmă, când pornise în căutarea adevărului, o căutare care îl adusese în această închisoare străveche din vârf de munte şi în faţa unei descoperiri care-i sfâşiase sufletul.

Alt zgomot înfundat. Mai aproape, de data asta.

Trebuia să se grăbească.

Din găicile de piele ale sutanei, scoase funia cu care era încins. Cu o îndemânare ce trăda multă practică, făcu un laţ la fiecare capăt, după care se duse la fereastră şi se aplecă în afară, pipăind stânca îngheţată, în căutarea unui colţ ascuţit sau ieşit în afară care să-i susţină greutatea. În punctul cel mai de sus al deschizăturii găsi o ieşitură bombată, de care prinse unul dintre capetele funiei. Pe urmă se lăsă înapoi pe spate, strângând laţul, testându-i rezistenţa.

Ţinea.

Dându-şi părul lung, de un blond închis, după urechi, privi pentru ultima oară covorul de lumini ce pâlpâia la picioarele lui. Apoi, cu sufletul greu, chinuit de străvechea taină pe care-o purta acum în el, trase adânc aer în piept, se strecură prin deschizătura îngustă şi se aruncă în noapte.

2

Nouă etaje mai jos, într-o încăpere pe atât de somptuoasă şi de bogat ornată, pe cât era de sărăcăcioasă şi de goală cea de dinainte, un alt bărbat îşi curăţa cu grijă rănile însângerate pe care, şi el, şi le făcuse singur.

Îngenunchease în faţa unui şemineu imens, ca pentru rugăciune. Timpul îşi lăsase amprenta argintie asupra bărbii şi a părului său lung, rărit în creştet, care îi dădeau un aer monahal, ce se potrivea cu sutana verde, strânsă la mijloc.

Trupul său, deşi uşor gârbovit de primele semne ale bătrâneţii, era încă robust şi viguros. Muşchii i se mişcau mlădioşi pe sub piele pe când înmuia metodic bucata de muselină în vasul de cupru aflat lângă el, storcând uşor apa rece înainte de a-şi tampona carnea sângerândă. Ţinea pansamentul pe rană câteva secunde, apoi repeta mişcările.

Când sângele din tăieturile de la gât, de pe braţe şi trunchi păru să se oprească, se şterse cu un prosop curat, moale şi se ridică, trăgându-şi cu grijă sutana peste cap şi găsind o stranie alinare în rănile care îl usturau sub stofa aspră. După ceremonie era cuprins de fiecare dată de o linişte profundă, avea un sentiment de satisfacţie că perpetua cea mai măreaţă dintre tradiţiile străvechiului său ordin. Încerca să se bucure de această stare cât de mult putea, înainte ca îndatoririle administrative să-l readucă la realităţile lumeşti ale funcţiei sale.

O bătaie timidă în uşă îi tulbură visarea.

Aşadar, în seara asta, starea de beatitudine avea să fie scurtă.

- Intră!

Întinse mâna după funia ce-i servea drept cingătoare, aflată pe spătarul unui scaun din apropiere.

Uşa se deschise, prinzând o clipă lumina focului care trosnea pe panoul sculptat şi aurit. Un călugăr se strecură tăcut în încăpere, închizând cu grijă uşa în urma lui. Şi el purta sutana verde şi părul şi barba lungi, semnele distinctive ale ordinului lor străvechi.

- Frate abate…

Vorbea cu voce joasă, aproape conspirativă.

- Mă iertaţi că dau buzna la o oră aşa de târzie, dar m-am gândit că trebuie să fiţi înştiinţat de îndată.

Lăsă ochii în jos şi cercetă podeaua, parcă neştiind cum să continue.

- Atunci, spune-mi de îndată, se răsti abatele, legându-şi cingătoarea şi îndesându-şi în ea crucifixul - o cruce din lemn în forma literei "T".

- L-am pierdut pe fratele Samuel…

Abatele îngheţă.

- Cum adică l-aţi "pierdut"? A murit?

- Nu, frate abate. Vreau să spun că… nu e-n celula lui.

Mâna abatelui strânse cu putere crucifixul, până când lemnul acestuia îi intră în carne. Apoi raţiunea preluă controlul, alungând frica resimţită în primul moment; se relaxă din nou.

- Probabil c-a sărit, spuse. Cercetaţi terenul din jurul mănăstirii şi recuperaţi-i cadavrul înainte de-a fi descoperit!

Se întoarse şi îşi aranjă sutana, aşteptându-se ca interlocutorul să părăsească în grabă încăperea.

- Să-mi fie cu iertare, frate abate, continuă călugărul, privind şi mai concentrat podeaua, dar am întreprins deja o cercetare amănunţită. I-am dat de ştire fratelui Athanasius chiar în clipa în care am descoperit dispariţia lui Samuel. A luat legătura cu cei de afară, care au căutat peste tot, la poale. N-au găsit nici urmă de cadavru.

Calmul de care se bucurase abatele cu doar câteva minute în urmă se evaporase acum cu totul.

În cursul acelei seri, fratele Samuel fusese primit în rândul călugărilor Sancti, cercul interior al ordinului; o frăţie atât de secretă, încât doar cei care trăiau în încăperile retrase din adâncul muntelui ştiau de existenţa ei neîntreruptă. Iniţierea se petrecuse în maniera tradiţională, iar la sfârşitul ei, călugărului ce-şi isprăvise noviciatul i se dezvăluise vechiul Sacrament, taina sfântă pentru a cărei protecţie şi perpetuare fusese întemeiat ordinul. Fratele Samuel dovedise în timpul ceremoniei că nu se ridica la înălţimea acestei cunoaşteri. Nu era prima oară când un călugăr se arăta, la momentul revelaţiei, mai prejos de aceasta. Secretul pe care erau nevoiţi să-l păstreze era de temut, primejdios şi, oricât de bine ar fi fost pregătit neiniţiatul, când sosea vremea, pentru unii era pur şi simplu copleşitor. Din păcate, un călugăr care se afla în posesia cunoaşterii, dar nu putea să-i ducă povara, era aproape la fel de periculos ca taina în sine. În astfel de cazuri era mai bine, poate chiar mai uman, ca suferinţa să-i fie curmată cât de repede cu putinţă.

Fratele Samuel fusese un asemenea caz.

Iar acum dispăruse.

Şi, câtă vreme el se afla în libertate, Sacramentul era în pericol.

- Găsiţi-l! Cercetaţi încă o dată terenul, răvăşiţi totul, dacă e nevoie, dar găsiţi-l!

- Da, frate abate.

- Dacă nu s-o fi nimerit prin preajmă vreo ceată de îngeri, care să se fi înduplecat de sărmanul lui suflet, atunci cu siguranţă a căzut, ba chiar în apropiere. Iar dacă nu a căzut, atunci e undeva în Citadelă. Aşa că blocaţi toate ieşirile şi scotociţi prin toate cotloanele, pe toate meterezele în ruină şi în fiecare celulă astupată cu cărămizi, până daţi fie de fratele Samuel, fie de cadavrul lui! Ai înţeles?

Izbi cu piciorul în vasul de cupru, care ateriză în foc. Un nor de aburi ţâşni cu putere, iar în încăpere răsună un zăngănit metalic, neplăcut. Călugărul continua să fixeze podeaua cu privirea, aşteptând cu disperare să i se spună că poate pleca, dar gândurile abatelui erau deja în altă parte.

Pe măsură ce şuieratul se potolea şi focul se domolea, şi abatele părea că se mai înseninează.

- S-a aruncat în gol, ce altceva putea să facă? spuse în cele din urmă. Aşa că trupul lui se află, fără doar şi poate, undeva la poale. Poate s-a agăţat într-un copac. Poate că un vânt puternic l-a dus departe de munte şi acum zace într-un loc unde nu ne-am gândit până acum să-l căutăm. Trebuie neapărat să-l găsim înainte de ivirea zorilor, înainte să sosească primul autocar cu turişti.

- Cum doriţi.

Călugărul se înclină şi dădu să iasă, când o bătaie în uşă îl făcu să tresară din nou. Un alt frate, purtând sutana de culoare maronie a confreriei Administrata, pătrunse netemător în încăpere, fără a mai aştepta ca abatele să-l poftească. Chelia lui, cauzată de alopecia de care suferea de la vârsta de şapte ani, îl făcea uşor de recunoscut printre ocupanţii pletoşi şi bărboşi ai fortăreţei din adâncul muntelui. În ciuda staturii firave, a trăsăturilor ascuţite, a ochilor înfundaţi în orbite, care-i dădeau un aer de om hăituit, şi a apartenenţei la confreria aflată pe treptele de jos ale ierarhiei din Citadelă, Athanasius impunea un respect tacit; lăsa impresia că ştie mai multe decât ar fi vrut. Aruncă o privire spre celălalt musafir din încăpere, zări culoarea sutanei acestuia şi îşi feri repede ochii. Conform regulilor stricte din Citadelă, sutanele verzi - călugării Sancti - erau despărţite de restul călugărilor. Cum era şambelanul abatelui, lui Athanasius i se întâmpla adesea să-i întâlnească, dar orice formă de comunicare le era interzisă.

- Mă iertaţi că vă-ntrerup, frate abate, începu Athanasius, frecându-şi încet cu palma scăfârlia netedă, cum făcea de fiecare dată când era stresat. Am vrut doar să vă anunţ că fratele Samuel a fost găsit.

Abatele zâmbi şi îşi deschise larg braţele, de parcă s-ar fi pregătit să îmbrăţişeze vestea, plin de bucurie.

- Iată! exclamă el. Totul e din nou în regulă. Taina e în siguranţă şi ordinul nostru nu mai e ameninţat. Spune-mi, unde au găsit cadavrul?

Mâna îşi continuă deplasarea lentă de-a lungul creştetului palid.

- Nu s-a găsit niciun cadavru. Athanasius făcu o pauză. Fratele Samuel nu a sărit de pe munte. A ieşit din celulă. E la circa o sută douăzeci de metri înălţime, pe versantul estic.

Braţele abatelui căzură pe lângă corp, iar chipul i se întunecă din nou.

Văzu cu ochii minţii peretele de granit ce ţâşnea pe verticală din câmpia aflată în vale, alcătuind una dintre laturile fortăreţei sfinte.

- N-are importanţă, respinse el orice supoziţie cu o fluturare a mâinii. E imposibil să cobori pe peretele estic şi, în plus, mai sunt câteva ore bune până la ivirea zorilor. Până atunci o să obosească şi o să cadă. Şi chiar dacă, printr-un miracol, o să reuşească s-ajungă în vale, acolo o să-l prindă fraţii noştri de afară. O să fie epuizat şi n-o să opună prea multă rezistenţă.

- Bineînţeles, frate abate, îl aprobă Athanasius. Atâta doar că…

Omul îşi netezea în continuare firele de păr care îl părăsiseră de mult.

- Atâta doar că ce? îl repezi abatele.

- Atâta doar că fratele Samuel nu coboară de pe munte, sfârşi călugărul, iar palma i se desprinse în cele din urmă de creştet. Fratele Samuel urcă pe munte.

3

Vântul negru sufla prin noapte, alunecând pe deasupra piscurilor înalte şi a gheţarului, în drumul său către estul oraşului, îmbibându-se de frigu-i preistoric şi luând cu el în zbor pietricele şi fragmente de rocă, eliberate de dezgheţul ce-şi urma neabătut calea.

Prinse viteză pe măsură ce cobora şi se rotea deasupra câmpiei joase în care se ridica Ruina, şuierând peste ogoare şi livezi străvechi, căţărate pe pantele din vale, apoi îşi continuă drumul spre oraşul iluminat de neoane şi lămpi cu vapori de sodiu, unde odinioară fluturaseră stindardul roşu şi auriu al lui Alexandru cel Mare şi vexillum-ul Legiunii a Patra Romane, precum şi drapelele tuturor oştirilor neputincioase ce se adunaseră de-a lungul vremii la poalele muntelui înalt şi întunecat. Toţi comandanţii se opriseră şi se uitaseră în sus cu jind, râvnind la taina pe care acesta o apăra.

Vântul o luă de-a lungul impunătorului bulevard estic, trecând pe lângă moscheea ridicată de Soliman Magnificul şi pe lângă balconul de piatră al Hotelului Napoleon, de unde marele general îşi auzise soldaţii prădând oraşul, în vreme ce el privea nemişcat la Citadela tăcută, fără să scape din ochi meterezele sculptate ale monumentalului pumnal din piatră ce avea să străpungă flancul imperiului său neterminat şi să-i bântuie visele pe patul de moarte din exil.

Apoi vântul îşi continuă drumul, şuierând tânguitor în vreme ce se năpustea asupra zidurilor înalte din oraşul vechi şi se strecura pe străduţele înguste, menite să stăvilească atacurile soldaţilor în armură, pe când aluneca pe lângă case străvechi, umplute acum până la refuz de simbolurile turistice ale modernităţii, şi zgâlţâia reclamele turistice care se legănau acolo unde odinioară atârnaseră leşurile în putrefacţie ale duşmanilor măcelăriţi.

În cele din urmă, sări peste zidul de apărare, foşnind prin iarba străbătută pe vremuri de un şanţ cu apă, şi se izbi de muntele unde nici măcar el nu putea pătrunde, până când, rotindu-se către cer, dădu peste o siluetă singuratică, în veşmântul verde-închis al unui ordin nemaivăzut din veacul al XIII-lea, care se căţăra încet, dar fără cale de întoarcere, pe versantul de stâncă îngheţată.

Din volumul cu acelaşi titlu în pregătire la editura Allfa. Traducere de Andreea Ana-Maria Boldura.