Viaţa în Iaşii de acum o sută de ani, în vreme de război (V)/ de Ana Greceanu

Autor: Ana Greceanu 02.09.2011

În numerele precedente ale "Ziarului de duminică" am început publicarea unor fragmente din caietul de însemnări al Anei Greceanu. Remintim, pe scurt, povestea ciudată a acestui caiet. Cele câteva zeci de pagini, în limba franceză şi, sporadic, în germană, au fost scrise acum 100 de ani, mai precis, de la 11 septembrie 1911, la 24 decembrie 1920. La moartea Anei (5 martie 1926, Iaşi), caietul a trecut în posesia fiicei sale, Gabriela (Ali), care ştia perfect şi nemţeşte, şi franţuzeşte. La moartea Gabrielei (9 august 1938, Iaşi), jurnalul a rămas în grija surorii sale, Maria (Mica) Apotecker, iar după moartea acesteia (1967, Bucureşti), a fost preluat de fiica sa, Geta Ghimpeţeanu şi, la decesul acesteia, a ajuns la Colette, fiica Getei Ghimpeţeanu. De la Colette a fost moştenit de istoricul şi genealogistul Radu Greceanu. Caietul nu a fost citit decât de Mica Apotecker, care, la sfârşitul textului, adaugă: Biata mamă, cât de bine şi (cât) de corect exprimă tot ceea ce suferă. Aş dori şi eu, dar nu reuşesc! Nu este exclus ca Mica Apotecker să fi rupt două file din caiet, care nu conveneau familiei sale. Ceilalţi moştenitori nu au acordat niciun interes însemnărilor. Au avut, totuşi, grijă să nu se piardă. Soarta a făcut ca acest caiet să ajungă, în 1990, în arhiva familiei Radu şi Eugenia Greceanu, care, găsindu-l interesant, a hotărât, abia în 2010, să-l traducă şi să-l încredinţeze spre publicare.

Însemnările descriu viaţa cotidiană a Iaşului (1917-1920), cu momentele dificile provocate de război, cu atmosfera apăsătoare în vremea refugiului guvernului din Bucureştiul aflat sub ocupaţie germană, cu aglomerarea populaţiei în Moldova, având drept consecinţă lipsa alimentelor şi scumpetea extraordinară, amplificată şi de militarii ruşi, care vindeau tot ce aduseseră cu ei sau luaseră cu forţa din casele românilor la preţuri fabuloase.

Continuăm să redăm fragmente din caietul Anei Greceanu. Titlurile şi notele (din paranteze, notate la final cu notă) ne aparţin. Dan Roman

Traducerea din limba franceză şi germană: dr. Eugenia Greceanu, arhitect; Radu Greceanu, istoric şi genealogist. Fotografiile provind din arhiva familiei Greceanu

"Mă gândesc prea mult la moarte..."

4 mai 1920. Mi se întâmplă ceva neplăcut când Ali pleacă în inspecţiile ei: dacă nu se întoarce în ziua dinainte anunţată, încep să mă îngrijorez, îmi trec prin cap tot felul de temeri de accidente şi cu cât întârzie mai mult cu atât mai mult mă frământ. Trebuie să trec la alte subiecte, ca să-mi schimb ideile.

Mica şi Geta s-au dus la o conferinţă despre feminism şi în acest timp Nicu a fost la mine. E de neînchipuit cât este de pornit împotriva militarismului şi împotriva tuturor abuzurilor pe care le face guvernul. Aşa a fost întotdeauna şi nu cred că se va schimba vreodată, în niciun caz în acest secol. Politica mă dezgustă, vreau să scriu despre altceva.

Nu e frumos din partea lui Lavrillier că nu ne scrie. Nu-mi pot explica ce gândeşte şi de ce această tăcere. Are o mulţime de lucruri aici, haine, covorul lui, încălţăminte şi un număr mare de cărţi; nu pot crede că a renunţat la ele. Şi are chiar aici peste 1000 de franci. Aşa că trebuie să-l aşteptăm cu răbdare.

Aş fi vrut să-mi scriu memoriile, dar, gândindu-mă bine, de fiecare dată când s-a trezit în mine această dorinţă, am renunţat. În primul rând, sunt sigură că nu poţi fi sincer; chiar fără să te lauzi, eviţi să spui lucruri cu care nu putem întotdeauna să ne lăudăm. Se ascunde tocmai ceea ce este mai interesant şi, pe bună dreptate, nu se spun propriile secrete. Şi apoi, trebuie să te gândeşti care va fi soarta acestor memorii, dacă vor cădea în mâini indiferente e păcat de munca celui care scrie; şi dacă copiii mei le vor citi, ei nu vor putea înţelege ce anume m-a tulburat, m-a bucurat sau m-a întristat în viaţă. Concepţiile de astăzi sunt atât de diferite faţă de cele din tinereţea mea... Atunci eram mai idealişti. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am păstrat, dacă nu în întregime, măcar o bună parte din acel idealism. Mi-am distrus o mare parte din scrisorile primite de mine şi o s-o fac în continuare. Îmi pare rău pentru câteva dintre ele, dar e mai bine aşa. În aceste timpuri nenorocite, este chiar periculos să spui şi să scrii ceea ce gândeşti. Dragile mele caiete de poezii, va trebui să vă ascund? Nu este decât o colecţie din ce mi-a plăcut cel mai mult, traducerile mele - dar în germană, or, acum, este la modă să fii denigrat, dacă arăţi că îi stimezi pe germani. Să le fie de bine celor care au provocat această ură.

Trei lucruri mă îngrijorează foarte mult: de închiriat o locuinţă, lemnele pentru iarnă şi de găsit o bucătăreasă. Încetul cu încetul, văd că aceste griji se diminuează: pentru lemne, Ali a vorbit cu Prinţesa (Olga Sturdza - notă), care i-a spus că poate să-i comande partea ei împreună cu cantitatea repartizată orfanilor, preţul - 1600 de franci - este mult, dar nu găseşti mai ieftin. Încă o dată, Ali trebuie să-şi dea leafa cu două luni în avans. Este o mâhnire pentru mine s-o văd cum îşi cheltuieşte toţi banii.

Am găsit o bucătăreasă cu 120 de franci pe lună, este enorm! Ea trebuie să facă tot, chiar şi spălatul rufelor, şi-n felul acesta voi avea o singură gură de hrănit, iar Ali va fi, în sfârşit, eliberată de bucătărie. Femeia găteşte destul de bine şi este liniştită şi curată până în prezent. Catinca, femeia care pleacă, de care acum îmi pare rău, nu mai ştie ce să facă - să plece la ţară sau să se angajeze croitoreasă.

Rămâne să rezolv problema cu locuinţa. Nu avem mijloacele pentru o locuinţă la Mica, rusoiaca cere 1500 de franci şi vrea să plătesc un avans de trei luni până la Sf. Dumitru. A da o sumă aşa de mare pentru trei camere mici, fără şopron pentru lemne, cu o curte mică, fără pod şi multe alte lipsuri... Eram foarte descurajată, nemaiştiind ce să fac. În sfârşit, Nicu mi-a spus să nu dau acest preţ că este sigur că voi găsi o locuinţă mai bună mai târziu şi că n-are rost să mă îngrijorez pentru moment. Am pus pe cineva să-l întrebe pe P. cât are de gând să ceară, iar el a spus că nici el nu ştie cât să ceară, să mai aşteptăm, că ne va spune preţul cu şase luni înainte. Cred că vrea să vadă la ce chirii vor sălta ceilalţi proprietari şi, de asemenea, se teme că Statul, văzând specula cu chiriile, va coborî probabil această scumpire exagerată, după cum se pregăteşte să se facă în Franţa.

27 iulie. Charles nu mi-a trimis nimic luna aceasta, deşi suntem în 27 iulie. Nu ştiu ce are de gând, din ce trăim noi de o lună de zile?

1 august. Astăzi am primit 500 de franci de la Charles pentru luna iulie. El spune că până în octombrie va trimite câte 500 de franci pe lună, după care va trimite mai mult; pentru moment, nu poate mai mult, a avut multe cheltuieli cu botezul Marthei şi mutarea familiei la ţară. (Topliceni, Râmnicu Sărat - notă). Cred asta, cel puţin acum sunt instalaţi cu toţii în noua casă şi Doamna Ghica (Melania Ghica, 1851-1935, născută Kreţulescu, căsătorită în 1873 cu Dimitrie I. Ghica. Înmormântată la Topliceni. Sora sa, Sultana (n. 1845), s-a sinucis în 1919 - notă) este cu ei. Sărmana a fost lovită dureros de moartea surorii sale; Doamna Ghica îmi scrie că moartea aceasta a fost tragică, nu ştiu ce poate să însemne asta, presupun că s-a sinucis, săraca!

O altă nenorocire a Doamnei Ghica este boala sa de ochi, a orbit timp de două zile, acum vede, dar trebuie să renunţe la lectură şi asta este teribil pentru ea. Dacă aş fi acolo, aş putea să-i citesc eu, dar nu sunt condiţii de mers acolo, casa este prea mică. Şi apoi, nu cred că aş putea să-mi impun o constrângere (...), care, cu toată grija cu care aş fi înconjurată, ar fi de neevitat.

Sănătatea mea este bună, cu condiţia să nu ies din viaţa mea obişnuită şi să nu-mi schimb cu nimic tabieturile. Dar la ce bun să mă gândesc la aşa ceva, căci ei nu mă vor invita acolo şi vor veni, poate, odată cu copiii.

Nicu, Mica şi Geta s-au dus la Chişinău, pentru trei zile, cu Irina (neidentificată - notă). Au lăsat-o acolo pe Geta pentru două zile; astă seară ea trebuie să sosească împreună cu Irina. A fost o mare bucurie pentru fetiţă, îşi dorea de mult să se mişte în afară. De altfel, Nicu şi Mica au dreptate să spună că trebuie ca ea să se obişnuiască să fie mai independentă, altfel ar fi nefericită dacă se căsătoreşte şi rămâne sub tutela părinţilor săi.

Alaltăieri seară a avut loc căsătoria Valetinei Canano (Valentina Canano, fiica lui Nicolae Canano (Ă1937 Iaşi) şi a Luciei Ventura - notă) cu consulul francez D'Aubré. Iată încă un mariaj de neînţeles; ea este frumuşică, are avere şi se mărită cu un bărbat care este trecut de mult de vârsta tinereţii, este cam stângaci, fără maniere şi are şi o miopie de se împiedică de oameni. Mă gândesc că ar fi putut să facă o partidă mai bună, de ce n-a făcut-o, când sunt atâtea fete fără avere, care nu sunt frumoase ca ea şi nici de familie bună, şi care se mărită avantajos. Este un mister pentru mine.

20 august. Am fost cu Ali la Vila Grier (Grierul - notă), bineînţeles, cu trăsura. Drum foarte anevoios şi atât de desfundat încât era pericol să fii aruncat din trăsură. Apoi, şi la dus, şi la întors am avut soarele în faţă, iar eu nu-mi luasem umbrela de soare, aşa că a trebuit să stau cu ochii întredeschişi. Acolo este foarte frumos, parcul este minunat, cu toate că este neglijat în prezent, are porţiuni foarte bine amenajate. Mai ales pădurea pare să fie frumoasă. Dar, nu m-am putut bucura de toate acestea, nu pot să merg prea mult şi nici să urc, simt că n-am aer, de-abia mai răsuflu şi inima îmi taie respiraţia. Nici picioarele nu sunt în bună stare, cred că dacă aş fi încălţată cu botine, nu cu pantofi, aş putea merge mai bine. Ce să mai spun, concluzia este că nu mai pot face excursii; cu trăsura, da; dar nimic mai mult.

Voi încerca să profit atât cât este posibil de trăsura lui Ali.

Elena (Canano - notă) va veni într-una din aceste zile cu Mariana, biata fată are nevoie să mai iasă de-acolo, totul îi aminteşte de mama sa.

Dacă vrei să fii cu adevărat filozof, nu trebuie să te mâhneşti într-una şi să te gândeşti la toate necazurile pe care le ai. Citesc Colas Brugnon, de Romain Rolland, care nu predică decât această atitudine, într-o manieră foarte veselă şi amuzantă. Dar e posibil să-ţi păstrezi buna dispoziţie cu toate necazurile şi neplăcerile de care te loveşti? Mi se pare că ar fi, mai degrabă, o manifestare de indiferenţă. Mie îmi trebuie foarte puţin pentru a-mi păstra curajul şi chiar pentru a-l susţine.

În noaptea de 29 spre 30 august am visat-o pe sora mea Betty atât de clar că am plâns de bucuria revederii. M-am trezit cu această impresie.

La 1 septembrie am stat aplecată prea mult timp, am ameţit şi am căzut jos cu toată greutatea corpului. Vreme de câteva ore mi-au tremurat genunchii. Să fie un avertisment? Mă gândesc prea mult la moarte, a devenit o adevărată obsesie.

Am avut o bucurie de neînchipuit: la 4 septembrie 1919 am primit o scrisoare de la sora mea Betty. O credeam cu siguranţă moartă şi iată că ea trăieşte şi împlineşte 86 de ani. Nu pot să-i mulţumesc destul lui Dumnezeu pentru această bucurie pe care mi-a dăruit-o. Nu pot, deocamdată, să-i răspund, pacea nu este încă semnată, aş dori atât de mult să-i fac această bucurie de a şti că suntem sănătoşi cu toţii. Sper ca acest lucru să fie posibil curând, fiecare zi contează pentru ea şi trebuie să fie într-o mare aşteptare.

Încă o bucurie: pe data de 2 septembrie, Druşa (Andreea Groholschi - notă) a primit un mic băiat, căruia i-au dat numele Cazimir. G. (locotenentul Gh. Groholschi - notă) mi-a telegrafiat: ambii sunt bine (...)

O scrisoare de la Charles (Scarlat junior - notă) spune că Alina s-a însănătoşit şi că, de asemenea, copiii sunt bine. Cea mică (Martha) este hrănită acum cu biberonul cu lapte de vacă.

17 octombrie. Aproape am terminat cu tăiatul lemnelor şi aranjatul lor în şopron pentru iarnă, dar totul a fost făcut cu mare greutate.

Mai întâi, grija banilor. Până la urmă, tot bunul nostru Nicu ne-a dat, urmând să-i restituim lunar. Apoi n-au putut fi aduse lemnele din cauză că evreii Diamant umpluseră curtea cu lemnele lor. Din fericire, Nicu a spus să aducem lemnele, totuşi, pentru că trebuie să-mi facă şi mie loc. Lemnele au fost aşezate cum s-a putut, dar iată că tăietorii se plâng că grămada de lemne le ia lumina, în consecinţă, trebuie să căutăm să ne înţelegem. A trebuit să plătesc scump - 350 de franci vagonul; am rămas la cântărire, este adevărat că de data asta sunt mai multe lemne decât altădată şi sunt de bună calitate. În final, totul a costat destul de mult: vagonul 1750 de franci; un surplus - 160 de franci; 25 de franci pentru cei care cântăresc. Pentru a pune capac - 350 de franci bacşiş.

Şi iarăşi, biata Ali va plăti căci Charles nu poate să dea mai mult decât câştigă, el plăteşte chiria şi îmi trimite 500 de franci pe lună, şi apoi are şi el familia lui, de care trebuie să aibă grijă, iar ceea ce îmi dă vine din leafa lui.

Lavrillier ne-a trimis cărţi poştale ilustrate de la Roma, anunţându-şi sosirea la începutul lui noiembrie. Mă bucur sincer să-l revăd şi să stăm de vorbă; turcii pe care îi am la mine, soţ şi soţie, au o mentalitate şi obiceiuri prea deosebite de ale noastre. În afară de aceasta, sunt oameni buni, cinstiţi şi liniştiţi.

Una din situaţiile cele mai dificile este singurătatea. Niciodată nu voi putea să mă obişnuiesc să trăiesc absolut singură. Numai Dumnezeu ştie cât sufăr când n-am cu cine să schimb o vorbă. Când Ali nu este acasă, sunt chinuită, mă ocup cu tot felul de lucruri, dar nu pot să fac cine ştie ce, nu mai am puterile de altădată.

Din volumul "Jurnalul Anei Greceanu!", în pregătire la Editura Militară