Cine defineşte şi cine apără interesul naţional al României?

Ultima modă la Bucureşti este să se vorbească de federalizarea Europei. Un lucru cumva de înţeles, în contextul în care evenimentele arată că lucrurile vor evolua înspre o asemenea direcţie. Dar este bine sau este rău pentru România un asemenea scenariu? Sunt puţine voci care analizează aceste aspecte, în rest tăcere. O întrebare se ridică, în această situaţie: cine (mai) defineşte şi cine susţine interesul naţional al României?

ZF a scris în ediţia de miercuri despre patru eşecuri majore în politica internă/externă în 2011: amânarea nedefinită a aderării la Spaţiul Schengen, blocarea accesului românilor pe piaţa muncii în Spania, blocarea unei bune părţi a fondurilor europene nerambursabile şi blocarea tranzacţionării cu certificatele de carbon.

Sunt "interese naţionale" care nu au fost apărate cum se cuvine pentru că, în primul rând, nu a fost apărat "interesul naţional major" - anume efortul de a face din România un stat echilibrat şi de a-l împinge spre prosperitate. Teamă şi neputinţă - acesta este tabloul zugrăvit de analişti.

În aceste condiţii, ce cădere de a vorbi de interesul naţional mai au cei care trebuia să-l apere şi nu au făcut-o?

Comentariile cititorilor la articolul amintit admit că România nu a făcut ceea ce trebuie făcut, dar descriu şi frustrarea de a vedea că în locul raţiunii este preferată victimizarea şi în locul acţiunii factorilor politici, pasivitatea. Că nu avem ceva politici "agregate", "consolidate".

Un tur de orizont al lucrurilor care s-au întâmplat în ultimele două luni prin Europa ajută comparaţia.

Finlanda a şocat pieţele financiare cerând garanţii directe pentru partea sa din împrumutul de salvare acordat Greciei de către Uniunea Europeană. Finlanda nu a procedat poate corect, dar a invocat interesul cetăţenilor ei.

Mai la sud, francezii nu mai acuză voalat, ci direct publicaţiile financiare şi analiştii din Statele Unite că încearcă să mute criza la băncile franceze încărcate de expunerea pe ţările foarte îndatorate ca Grecia sau Portugalia. Este de înţeles. O eventuală scădere a ratingului ar costa Franţa 5 miliarde de euro pe an în plus de cheltuieli suplimentare din cauza dobânzilor.

Turbulenţele financiare care cuprind din nou lumea occidentală acutizează accesele de naţionalism, iar statele încearcă prin orice mijloace să se protejeze şi să-şi promoveze interesele. Ce face în aceste condiţii România? Ca să vezi preocuparea, vezi mesajele celor plătiţi să reprezinte ţara în străinătate, vectorii care ar trebui să pună interesele româneşti în străinătate în poziţia de câştig - diplomaţii. Ei tocmai au avut reuniunea anuală.

Ce a rezultat? Vreun bilanţ al celui mai prost an din punctul de vedere al relaţiilor externe cu Uniunea Europeană - eşecul Shengen, lovitura Spaniei, pierderea posibilităţii de a vinde certificatele de carbon, tăierea fondurilor UE? Nu. Vreo definire a intereselor României pentru următorul an? Nici.

Aici nu se vorbeşte despre interesele ţării, ci despre teorii internaţionale. Federalizarea Europei? Bun. Dar ar fi în interesul naţional al României să existe o "Europă cu două viteze" - scenariul pe care, cel puţin până în acest moment, pare să-l întruchipeze "federalizarea"? Şi-a pus cineva din România această problemă?

Încă o dată trebuie pusă întrebarea: cine defineşte interesul naţional? Aşa cum stau acum lucrurile şi cum au stat de altminteri mereu în România pare normal să spunem că Parlamentul, ca organism legislativ ales. Dar uitaţi-vă la actele normative adoptate de Parlament în ultimii ani: majoritatea sunt ordonanţe sau ordonanţe de urgenţă ale Guvernului.

"Interesul naţional" este definit în zona realismului politic drept "ultimul cuvânt al politicii". Cine are atunci "ultimul cuvânt în politică" să ştim, aşadar, cine trebuie aplaudat pentru succes şi cine amendat pentru eşec? "Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană România şi-a uitat angajamentele faţă de UE", spune fostul ministru de externe Teodor Meleşcanu.

Altfel spus, şi-a abandonat o parte din interesul naţional, acela de a însemna o voce credibilă în Uniunea Europeană. Unde a fost Parlamentul?

"Din păcate, nici Parlamentul nu a avut reacţii adecvate", admite Meleşcanu, actualmente senator.

Marţi ministrul muncii Sebastian Lăzăroiu şi cel de externe Teodor Baconschi au fost chemaţi la Comisia de muncă a Camerei Deputa­ţilor să dea explicaţii în legătură cu situaţia muncitorilor români din Spania.

Ce a ieşit a fost o confruntare deschisă între ministrul muncii şi deputaţii opoziţiei în care au intervenit apoi şi europarlamentarii: cine a apărat mai mult interesul românilor din Spania.

Pentru Vladimir Pasti, profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative, interesul naţional este interesul populaţiei, iar cum populaţia este reprezentată de deputaţi şi senatori, instituţia care ar trebui să definească interesul naţional este Parlamentul.

"Problema este că Parlamentul nu s-a ocupat de politica externă. În Parlament nu prea se văd interpelări la adresa ministrului de externe, dimpotrivă, comisiile de specialitate urmăresc politica dictată de Ministerul de Externe. Acum singura politică externă a autorităţilor române este de a absorbi voturi de la românii din străinătate şi de a câştiga legitimitate de la instituţiile externe pentru politica internă. Iar acum singurul care dictează în materie de relaţii externe este preşedintele, deşi nu am văzut ca el să aibă o politică externă."

Dacă preşedintele dictează politica externă, cum spune Pasti, atunci el a suferit pe acest teren şi cea mai mare înfrângere a sa, anume "eşecul Schengen", după cum afirmă profesorul Stelian Tănase.

Cititorii www.zf.ro au comentat articolul de miercuri "România a încasat patru lovituri în politica externă, dar diplomaţii ei vorbesc despre teorii internaţionale", continuat astăzi dintr-o altă perspectivă în care ZF constată lipsa de orizont a politicii externe după aderarea la UE în 2007:

val

Ca specialist în sfera socio-umanului, îmi permit să enumăr câteva cauze care îmi apar ca fiind mai importante, în această perspectivă: - calitatea extrem de scăzută a competenţelor decizorilor politici actuali (mai ales cei <40 de ani), în toate partidele; - prevalenţa copleşitoare a vectorilor de influenţă non-profesionali, de ordin subiectiv; - incapacitatea şi chiar refuzul structurării direcţiilor strategice durabile transpartinice (doctrina naţională); - suficienţă şi superficialitatea în standardele personale de performanţă profesională.

BR

Mă mir că ne-au înghiţit până acuma. Fiindcă nu numai ţiganii ne fac probleme, ci şi toţi "şmecherii" care "s-au ajuns" prin ţări străine. Iar mai ales imaginea pe care o promovăm prin clasa noastră politică e dezgustătoare.

giuseppe

Avem temele nefăcute, eşecurile astea, paradoxal sunt bine-venite, trebuie să muncim, să ne schimbăm atitudinea, uşor, uşor se poate... uitaţi-vă la Bac.

16

Aceste involuţii ale statutului României în plan extern sunt consecinţa neînţelegerii de către conducătorii noştri a modului de funcţionare a instituţiilor europene şi a spiritului construcţiei europene. Integrarea în UE înseamnă o şansă de conectare cu un sistem politic şi economic mult mai bine pus la punct decât cel românesc. În acest moment, garnitura de conducere este în mod evident depăşită de sarcina conectării României la Europa, pe toate planurile.

adnl

Nu are nimeni ceva cu România, doar că nu avem nicio strategie coerentă şi lumea s-a cam săturat să se tot roage de noi să facem ceva.