Viaţa în Iaşii de acum o sută de ani, în vreme de război (VI)/ de Ana Greceanu
În numerele precedente ale "Ziarului de duminică" am început publicarea unor fragmente din caietul de însemnări al Anei Greceanu. Remintim, pe scurt, povestea ciudată a acestui caiet. Cele câteva zeci de pagini, în limba franceză şi, sporadic, în germană, au fost scrise acum 100 de ani, mai precis, de la 11 septembrie 1911, la 24 decembrie 1920. La moartea Anei (5 martie 1926, Iaşi), caietul a trecut în posesia fiicei sale, Gabriela (Ali), care ştia perfect şi nemţeşte, şi franţuzeşte. La moartea Gabrielei (9 august 1938, Iaşi), jurnalul a rămas în grija surorii sale, Maria (Mica) Apotecker, iar după moartea acesteia (1967, Bucureşti), a fost preluat de fiica sa, Geta Ghimpeţeanu şi, la decesul acesteia, a ajuns la Colette, fiica Getei Ghimpeţeanu. De la Colette a fost moştenit de istoricul şi genealogistul Radu Greceanu. Caietul nu a fost citit decât de Mica Apotecker, care, la sfârşitul textului, adaugă: Biata mamă, cât de bine şi (cât) de corect exprimă tot ceea ce suferă. Aş dori şi eu, dar nu reuşesc! Nu este exclus ca Mica Apotecker să fi rupt două file din caiet, care nu conveneau familiei sale. Ceilalţi moştenitori nu au acordat niciun interes însemnărilor. Au avut, totuşi, grijă să nu se piardă. Soarta a făcut ca acest caiet să ajungă, în 1990, în arhiva familiei Radu şi Eugenia Greceanu, care, găsindu-l interesant, a hotărât, abia în 2010, să-l traducă şi să-l încredinţeze spre publicare.
Continuăm să redăm fragmente din caietul Anei Greceanu. Titlurile şi notele (din paranteze, notate la final cu notă) ne aparţin. Dan Roman
Traducerea din limba franceză şi germană: dr. Eugenia Greceanu, arhitect; Radu Greceanu, istoric şi genealogist. Fotografiile provind din arhiva familiei Greceanu
Luni, 27 octombrie 1919.
În sfârşit, ieri, Ali a plecat la Râmnicu Sărat, să-l vadă pe Cărluţă (Scarlat junior -
notă)
şi toată familia lui. Cu mare greutate a reuşit să se elibereze de toate treburile şi îmi doresc să se întoarcă sănătoasă. Probabil că abia de joi încolo se va întoarce.Sper că va rezolva cu bine problemele financiare pentru care a plecat. Mă necăjesc cu hemoragia nazală pe care o am de o săptămână. Încetează o oră şi apoi reîncepe, în pofida tampoanelor şi a doctoriilor folosite. Asta mă slăbeşte şi, în acelaşi timp, îmi provoacă o ameţeală. E de mirare că mai am încă atâta sânge...
Lucru curioas, m-am gândit mult la Otilia V. (Vlaicu, ziaristă şi poetă - notă) şi iată că a apărut în ultimul timp. Mi s-a părut îmbătrânită şi slăbită, cu acelaşi mers şchiop, vorbind despre studiile sale şi succesele pe care le-a avut cu scrierile ei. Vrea să plece din nou, spune că mai are examene. Şi pe urmă?... Nu ştiu ce vrea să facă, adevărul este că cei doi bătrâni, părinţii ei, rămân din nou singuri.
10 noiembrie. Ieri am avut o mare bucurie: am primit o scrisoare de la sora mea, datată 13 octombrie a.c., iar în alt plic o scrisoare de anul trecut; şi Ali a primit una. Ce bucurie! Eram convinsă că nu voi mai afla nimic despre ea.Ultima scrisoare este scrisă cu litere latine şi literele sunt foarte mari. Deci, aceasta este cauza pentru care mi-au fost returnate scrisorile, scrisesem cu litere gotice, aşa cum făcuse şi Betty. Cred că din aceeaşi cauză i-au returnat scrisorile, dar de ce au fost ele expediate acum? În orice caz, acolo (Germania - notă) este mai multă ordine şi un spirit mai deschis decât la noi. Ea vorbeşte chiar şi despre politica din Germania şi scrisoarea este lăsată să treacă, ceea ce la noi s-ar considera un pericol pentru patrie.
Betty îmi dă mai multe noutăţi despre persoane cunoscute, dar cel mai reconfortant este faptul că este sănătoasă, fără puterile de altădată, ceea ce este firesc. Nu mai poate face drumuri lungi, dar îmi spune că vrea să meargă chiar ea la poştă să depună scrisoarea recomandată. Biata mea Betty! Atât de în vârstă şi atât de singură, fără a avea pe una dintre noi lângă ea, şi ea repetă într-una: Mă simt încă în putere! Să dea Dumnezeu ca Nicu să poată să se ducă la Berlin şi să o găsească încă în viaţă. Vreau să pregătesc o scrisoare lungă în care să-i dau toate detaliile posibile, Brill are intenţia să meargă la Berlin şi el îi va duce scrisoarea. Până atunci, îi voi trimite o scrisoare scurtă.
19 noiembrie. Din nou îmi sunt returnate cărţile poştale. Şi biata Betty, care aşteaptă cu dor câteva cuvinte de la noi!... Ali nu s-a întors încă. A telegrafiat că nu poate veni mai devreme de joi. Să am răbdare! Dar cât îmi este de greu. Sunt scoasă din orice fel de relaţii ale vieţii active. Era singura care îmi mai spunea ce se întâmplă, căci Camille nu scrie decât foarte rar, e atât de ocupată cu treburile ei încât nu găseşte o oră liberă. Mica vine mai des, dar stă atât de puţin, încât nu apuc să am un schimb de idei cu ea. Este o fire prea închisă, ţine mult la mine, dar nu este comunicativă. Ce să-i faci, aşa e viaţa, copiii cresc şi fiecare îşi face cuibul său, iar noi, cei bătrâni, suntem mulţumiţi dacă nu ne uită.
8 decembrie. Multe schimbări s-au făcut la mine. Soţul Druşei (G. Groholschi -notă) a fost transferat aici, la Şcoala militară. Şi-a adus şi nevasta, şi copilul. Le-am închiriat două camere - una cu 15 franci şi cealaltă le-o dau gratis. Dar, pentru că iau masa la mine, a trebuit să facem un aranjament deosebit, astfel încât nimeni să nu fie în pierdere. Iată cum am convenit: fiecare plăteşte jumătate din cheltuieli, ei au o servitoare şi eu de asemenea, George are o ordonanţă care mai lucrează şi pentru mine şi, în schimb, îi dau să mănânce. Rămâne de socotit preţul lemnelor pe care le-au ars până acum din rezerva mea, ei au primit o cantitate mică (1000 kg), dar încă nu sunt tăiate.
Nu pot să spun că această comuniune îmi place, aş prefera să fiu singură în casa mea. Dar, speranţa noastră este că ne vor ajuta să ne procurăm acele lucruri care sunt atât de scumpe, cum ar fi: lemne, săpun, carne, untură şi multe altele.
15 decembrie. De când au venit la mine (soţii Groholschi cu fiul lor - notă) au fost tot timpul bolnavi. La început, băiatul avea stomacul deranjat şi era şi răcit, bietul copil; Andruşa a avut gâtul inflamat, dar foarte tare, şi cum este debilă şi încă destul de firavă, s-a simţit tare rău, nu putea nici să mănânce, nici să doarmă şi, firesc, nici să alăpteze normal. De aici, ţipetele sugarului, ziua şi noaptea. Dacă situaţia ar fi durat mult, nu ştiu ce aş fi făcut. Acum, copilul s-a făcut bine, iar Druşa este aproape însănătoşită.
20 decembrie. Anul este pe sfârşite. Pentru mine, nu a fost un an foarte bun, am avut multe griji. Aşa sunt eu: iau totul prea în serios, dar e normal, întrucât nu am pe nimeni căruia să-i destăinui gândurile şi temerile mele, nu pot să spun totul copiilor, văd bine că asta îi plictiseşte şi că ei nu mă înţeleg. De când bietul şi dragul meu soţ a murit, sunt singură moralmente şi, încet-încet, curajul şi energia mi-au dispărut. Acest lucru se datoreşte şi slăbiciunii mele fizice, simt în fiecare zi cum îmi scad puterile.
Aş vrea atât de mult să ies şi să iau puţin aer, adesea mi se pare că deja am murit, stând tot timpul închisă în cele două camere ale mele. Şi numai în astea două! Nu mai am veşti de la sora mea, mă aştept să mi se scrie că a părăsit această viaţă mizerabilă. Şi ceea ce este o minune este că, în ciuda tuturor supărărilor, a tuturor neajunsurilor, noi ţinem la această viaţă, cred că speranţa este cea care nu ne părăseşte până la mormânt. Sperăm mereu în mai bine, chiar şi pentru lucruri mărunte. O, sfântă Speranţă, tu ne susţii, tu îmblânzeşti luptele noastre şi ne uşurezi încercările, tu ne ajuţi să perseverăm, în pofida tuturor dezamăgirilor.
12 februarie 1920. La 2 ianuarie (stil nou) mi-am fracturat braţul drept, căzând în antreu, pe o grămadă de lemne tăiate. S-a vindecat, fiind îngrijită admirabil de Nicu, fără a uita de îngrijirile lui Ali, care s-a întors la patru zile după accident. Sperietura a fost mare pentru ea, deşi arăta o figură liniştită, dar Dumnezeu ştie ce-a fost în sufletul ei. Am avut noroc de o servitoare excelentă, care a stat cu mine zi şi noapte şi care îmi dă toate îngrijirile de care am nevoie. Şi acum continuă să mă îngrijească, deoarece nu pot să-mi folosesc braţul şi nici mâna.
Nicu îmi spune să am răbdare, timpul frumos îmi va reda puterile şi folosirea braţului. Sunt mai disperată decât pot s-o spun. Mă simt izolată de anturajul meu şi mi-e teamă că voi rămâne cu această infirmitate. Slavă Domnului, mintea, din fericire, mi-a rămas întreagă şi poate că Dumnezeu se va îndura să mi-o păstreze.
Cum aş putea vreodată să-mi exprim recunoştinţa pentru cât de bun a fost Nicu cu mine? Acum este foarte ocupat cu treburile pentru căsătoria Getei, are atâtea cheltuieli, că nu ştiu de unde procură atâţia bani şi vrea să facă totul cât mai bine cu putinţă. Este mândru că datorită muncii lui permanente poate să-i dea fiicei lui o zestre de 100.000 de franci. Este o adevărată performanţă! Cât de mult a alergat ca să îngrijească bolnavii şi să înghită multe mutre şi refuzuri abia deghizate şi a simţit toate astea fără a-şi schimba caracterul. Când voi fi mai în putere şi voi fi în stare să scriu mai mult, voi povesti mai detaliat despre el.
Dacă acest caiet va fi citit vreodată, oricât de târziu, de către una dintre fiicele mele, aş dori ca aceasta să fie Ali, care va înţelege mai bine decât Camille ce vreau să spun.
Doamne, dă-mi un sfârşit liniştit şi cu mintea întreagă!
20 aprilie. De mult timp n-am mai scris în acest caiet. Cu mâna dreaptă nu pot să scriu mult timp. Sora mea a recunoscut după scris că am fost probabil bolnavă; trebuie să o liniştesc, la ce bun să-i vorbesc despre accidentul meu. În afară de faptul că a trebuit să răspund la câteva scrisori, în casă este o nelinişte, o agitaţie şi o îngrijorare care mă împiedică să-mi aştern gândurile.
Logodnicul Getei şi-a petrecut vacanţa de Paşte la Iaşi şi a locuit la mine. Era foarte liniştit, ia mesele la Mica, se întoarce târziu de la ei şi doarme până spre ora 11 (dimineaţa), din care cauză este o oarecare întârziere în menaj.
Ieri a avut loc căsătoria unei prietene a Getei, o nuntă foarte simplă, lume puţină, persoane apropiate. Nunta a avut loc acasă şi cred că Nicu va face şi el la fel. Se evită multe greutăţi cu aranjatul şi se face economie de multe cheltuieli, de exemplu, trăsurile pentru lume, ca să meargă la biserică, şi care sunt atât de scumpe. Sper că vor persevera în aceste bune intenţii, Nicu are atâtea cheltuieli încât este prea mult ce face. Doresc atât de mult ca Geta să fie fericită prin această căsătorie. Până acum tânărul se poartă frumos şi am toate motivele să cred că va rămâne bun şi credincios, nu poate să nu fie recunoscător faţă de Mica şi Nicu, care îi dau ce au mai scump pe lume: fiica lor.
Din volumul "Jurnalul Anei Greceanu", în pregătire la Editura Militară