„George Enescu” - jurnal de festival (I). GALERIE FOTO

Merg la Festivalul George Enescu din 1964. Eram pe atunci elevă de liceu, impresionată, uluită de marile nume a căror muzică n-o puteai asculta, în acele timpuri, decât la radio (nici măcar discurile nu erau accesibile, abia apăruseră pe la Bucureşti pick-up-uri, din care eu am dobândit unul abia când am devenit studentă la Conservator). Îmi amintesc că festivalul acela a început pe 5 septembrie, că am ascultat Mahler, Das Lied der Erde, cu Iordăchescu, şi l-am ascultat pe însuşi Szering, care a cântat Ciaccona de Vitali, Sonata a III-a în Re Major de Brahms, Sonata în re de Prokofiev, o Bagatelă de Scărlătescu, o Nocturnă de Szymanovski, şi a dat vreo 9 bisuri! Venise şi Karajan (care a dirijat o simfonie de Mozart, Neterminata de Schubert şi a V-a de Beethoven) şi a dat ca bis un vals de Strauss, ca tot vienezul; l-am ascultat şi pe André Cluytens, "dar nu se compară". Cum şi noi studiam la orchestra liceului Neterminata , făceam bancuri că mai lipseşte a cincea de Beethoven ca să avem repertoriul lui Karajan!

La 1 octombrie au fost anunţaţi laureaţii festivalului, între care Gabriel Amiraş la pian, Varujan Kozighian la vioară şi Marina Krilovici, Viorica Cortez Guguianu, Agata Druzescu la canto; dar şi alte nume de care nu s-a mai ales nimic. Dintre toţi aceştia am mai întâlnit-o ulterior pe Marina Krilovici, care e profesoară de canto la Conservatorul din Atena, are elevi străluciţi (între care şi o româncă, Cellia Costea) şi acum câţiva ani (în 2006 am văzut-o ultima oară) arăta superb, o adevărată regină. Am avut sentimentul clar că degajă armonie, că nimic nu poate merge "strâmb" într-o asemenea existenţă.

Acum, gândindu-mă la acei ani, mi se pare o mare ciudăţenie că în România comunistă de atunci "năşteau asemenea oameni". Şi că veneau să-i ascultăm cei mai importanţi muzicieni ai vremii. De pildă, în 1967 l-am ascultat pe însuşi Stokovski: la cei 84 de ani pe care-i avea atunci, mi se părea un adevărat vultur; frunte teşită, prelungită de o chelie cu franjuri alb-argintii, tunşi drept la spate; nasul proeminent, arcuit, mergând păsăreşte în continuarea frunţii; expresie avântată şi vie; ochi scăpărători, muşchi încordaţi, vitalitate romantică. Totuşi bea uneori apă ca un bătrânel tacticos. Bach-ul nu mi s-a părut prea Bach, dar în faţa unor astfel de sonorităţi noi şi a unei asemenea orchestraţii nu era loc de comentarii. Idem, a VIII-a de Beethoven ( interpretată destul de ciudat - partea a doua cu tema expusă în mezzoforte n-o concepeam, dar apoi un pianissimo cum n-a mai scos orchestra Radio neam de neamul ei te îmblânzea şi te muia de tot). La Petruşka (lasă moartea de om pe un cvintolet al trompetelor, terţa falsă şi faptul că din patru trompetişti cântau doi!) s-a observat că merge dulcele romantism (care pe clasici îi zahariseşte), al cărui apogeu fu uvertura Kovanscina de Mussorgski (flacără sub dantelărie). Poate că îmi amintea frumuseţea de vultur în libertatea înălţimilor cum mi-aş fi dorit să arate - la mintea mea de atunci, de adolescentă - un iubit ideal.

***

Dar, alte amintiri, într-un episod viitor. Le inserez doar pentru a arăta de ce e nevoie de anvergură la festivalul "George Enescu", de ce nu se poate cu nume de mâna a doua. Norocul e, desigur, Ioan Holender, care vine cu experienţa şi standardul lui de director al Operei din Viena; cu farmecul şi umorul său irezistibil, Andrei Pleşu a vorbit la deschidere despre "sinteza imperială" pe care o face acesta cu Kelemen Hunor ("în aceste condiţii, mie nu-mi mai rămâne decât să-mi asum rolul bucureşteanului, rolul de Mitică". Asta, şi ca un fel de replică la felul cum a fost prezentat: "Domnul profesor doctor Pleşu". De fapt, dacă facem prezentările după moda germană, Mitică al nostru e prof.dr.h.c.mult.). Scena împrejmuită de orhidee albe era o dovadă a efortului de a obţine sponsorizări. Totul ar fi putut fi, într-adevăr, ca la Viena, dacă orchestra Residentie Orkest din Haga ar fi ştiut ce fel de impresionism e necesar pentru Simfonia nr. 1 în Mi bemol Major de Enescu (la partea a doua s-au mai încălzit, totuşi) şi care sunt ritmurile şi nuanţele pentru Şostakovici (Simfonia nr. 10 în mi minor). Prea multă miză pe "bocăneală" şi, pe de altă parte, prea multe relaxări ale tensiunii de ansamblu (ceea ce a dat publicului neavizat senzaţia, după fiecare parte, că lucrarea s-a terminat şi se poate aplauda).

Însă vineri, 2 septembrie, aceeaşi orchestră şi-a mai revenit, probabil şi datorită lui Dan Grigore, pe care, de când nu l-am mai auzit (la Copenhaga, dând un concert în onoarea Reginei Margrethe, şi peste vreo 2 ani, tot cu Grieg, dirijat de Emanuel Elenescu, la sala Radio), şi-a schimbat stilul, mizând mai puţin pe "forţa de leu", cât pe nuanţe şi textura sentimentală. E alt Grieg, lent, poetic; totuşi susţinut. Un joc de cuvinte devine irezistibil: Grigore-Grieg (sau, dacă vreţi, Greig, fiindcă aşa se numeau strămoşii acestui compozitor norvegian - erau de origine scoţiană). Nu pot spune că m-am adaptat imediat schimbării, în minte îmi răsuna vechea structură interpretativă. Şi nu cred că un compozitor scandinav atrage neapărat epitete precum "peisagist, elegiac, baladist"; din punctul meu de vedere, e mai aproape de Liszt (şi, evident, de Schumann) decât de Debussy sau Chopin. Dar e de admirat curajul cu care Dan Grigore şi-a asumat această nouă viziune; în plus, cum spuneam, orchestra a avut de câştigat, căci a arătat o faţă mai puţin "otova", iar, în partea a doua, Simfonia fantastică a fost destul de aproape de Berlioz.

Ca să rămânem la pianiştii de vineri, m-a impresionat prin precizie şi limpezime Akiko Ebi, o japoneză demult celebră (din anii 80, deja), cu anvergură stilistică (de la Bach - Fantezia cromatică şi Fuga în re minor - trecând prin Liszt şi Debussy, până la Enescu, Suita nr. 2 pentru pian). Interesantă şi lucrarea "Pensée" a japonezului Koji Toyoda, care a făcut vioară la Paris cu Enescu. Cât despre Debussy, ritm, gravitate, rafinament, se vede că Akiko a studiat şi trăit în Franţa (s-a văzut şi la Enescu). E "ca lumea".

Sâmbătă, 3 septembrie, am fost la două concerte în care a predominat muzica românească, întâlnind vechi prieteni şi descoperind nume noi. De exemplu, în concertul de la Ateneu al ansamblului "Profil" (dirijor Tiberiu Soare) am ascultat nu numai Ricercare per NYU de Anatol Vieru, ci şi două lucrări în primă audiţie ale unor compozitori de care auzeam, la rândul meu, pentru prima oară. Black and White de Cristian Lolea e o impresionantă draperie (în ciuda titlului) de ritmuri şi nuanţe, gravitând spre sumbru şi misterios; voci dintr-un cosmos imaginar, dintr-un început al lumilor, a revărsat asupra noastră Hunab Ku de George Balint. Ambele nume sunt absolut sigură că vor intra în istoria muzicii româneşti, căci sunt deja, prin tehnică şi viziune, de talia unor Corneliu Cezar, Octav Nemescu, Tiberiu Olah, Ştefan Niculescu.

Concertul Cameratei Regale, de la sala Radio, avându-l dirijor pe Cristian Lupeş, a fost o altă revelaţie: o orchestră mai presus de aşteptări, cântând curat, ritmic şi nuanţat (ceea ce am văzut că alţii, cu pretenţii, nu izbutesc). Pianistul Horia Maxim, interpretând tot în primă audiţie Concerthymne de Liviu Dănceanu, a fost la rândul lui, cu o notă raţională şi echilibrată, pe măsura acestei lucrări de mare forţă. Preludiul la Columna infinită de Corneliu Dan Georgescu, o deschidere uriaşă, romantică, în linie wagnerian-mahleriană, şi Trois Études de Debussy de M. Jarell au prefaţat marea revelaţie a serii: Isis de George Enescu (cu orchestraţie de Pascal Bentoiu, după schiţele compozitorului), misterioasă şi puternică ţesătură de a cărei magie (văd că în ediţia asta a festivalului "magia" e cuvântul la modă, apare în toate reclamele, dar, ce să fac, fiind adevărat, îl folosesc şi eu) corul de cameră "Preludiu" nu a fost străin. (va urma)