Rabbit se odihneşte/ de John Updike

John Updike s-a născut în 1932, în Shillington, Pennsylvania. A studiat literatura engleză la Harvard, apoi arta grafică la Ruskin School of Drawing and Fine Art, la Oxford. S-a întors în Statele Unite în 1955 şi a lucrat vreme de doi ani la prestigioasa revistă The New Yorker. A debutat cu volumul de versuri The Carpentered Hen and Other Tame Creatures. Primul său roman, The Poorhouse Fair, a fost publicat în 1959. Opera sa în proză cuprinde "ciclul Rabbit" - Fugi, Rabbit (Rabbit, Run, 1960; Humanitas Fiction, 2008), Întoarcerea lui Rabbit (Rabbit Redux, 1971; Humanitas Fiction, 2008), Rabbit e bogat (Rabbit Is Rich, 1981; Humanitas Fiction, 2010), Rabbit se odihneşte (Rabbit At Rest,1990) -, The Centaur (1963), Of The Farm (1965), Couples (1968), Bech: A Book (1970), Museums and Women (1972), A Month Of Sundays (1975), Marry Me (1976), Toward the End of Time (1977), The Coup (1978), Bech is Back (1982), Vrăjitoarele din Eastwick (Humanitas Fiction, 2007; The Witches of Eastwick, 1984), Roger's Version (1986), S. (1988), Bech at Bay: A Quasi-Novel (1998), Gertrude and Claudius (2000), Seek My Face (2002), Villages (2004), Teroristul (Humanitas Fiction, 2007; The Terrorist, 2004), The Widows of Eastwick (2008) etc. Printre volumele sale de poezie se numără Telephone Poles and Other Poems (1963), Midpoint (1969) şi Tossing and Turning (1977). John Updike moare în 2009. Cărţile sale au fost distinse cu PEN/Faulkner Award for Fiction, Pulitzer Prize, National Book Award, American Book Award şi National Book Critics Circle Award.

Rabbit se odihneşte va apărea la editura Humanitas Fiction, traducerea fiind semnată de Viorica Boitor şi George Volceanov.

* *

- Unde mama naibii au dispărut cu toţii? o întreabă Rabbit pe Judy, deoarece în toată mulţimea gălăgioasă şi bronzată care forfoteşte la nivelul inferior, cu tavanul mai înalt, al Aeroportului Regional Southwest Florida, care are mai puţin aspectul acela de tub şi de o criptă, dar, totuşi, îi reverberează senzaţia înăbuşită, oţelită de sfârşit iminent ce îi dă fiori la stomac, nu zăreşte nici un cunoscut, ci numai şi numai străini, de parcă ar fi coborât în iad.

- Bunelu, ne-am rătăcit?

- Nici vorbă, o asigură el.

În această măruntă încercare prin care trec pe nepusă masă, el are din nou revelaţia cât de mult înseamnă ea pentru el, cu ochii şi genele ei şlefuite ca pietrele preţioase, cu luciul pufos de lângă urechi şi cu licărul fiecărui filament al părului ei luxuriant, prins strâns într-o coadă groasă, împodobită cu o fundă albă ireal de rigidă. Abia acum observă că are şi două clame simetrice, în formă de fluturaşi. Judy se uită la el şi cu greu îşi stăpâneşte lacrimile văzând confuzia aşternută pe chipul lui.

- Paltonul ăsta-i prea gros, se plânge ea.

- Ţi-l duc eu, se oferă el.

Îl împătureşte şi îl pune pe braţ; acum, în rochia ei roz, ea însăşi zici că-i un fluturaş. Ochii ei verzui s-au făcut mari de frică în purgatoriul fremătător al acestui aeroport cenuşiu, sub sprâncenele maroniu-roşcate din care una, lângă baza plată a năsucului ei pistruiat, are un vârtej micuţ ce-i îndreaptă firele în sens opus; şi Nelson are acest vârtej, l-a moştenit de la Harry, care în liceu îşi lingea degetul mijlociu şi încerca să-l netezească în oglinda din WC-ul băieţilor. E uimitor faptul că ceva atât de mărunt se poate transmite de la o generaţie la alta. Poate că-i singurul lucru care ne face nemuritori, un mic accident genetic perpetuat la nesfârşit, ca un număr computerizat din extrasele bancare lunare. Siluete spectrale, şterse, oameni pe care nu-i cunoaşte îi împing şi trec şuvoi pe lângă ei. Sunt o insulă într-un ocean de glume şi veşti gălăgioase şi îmbrăţişări ; oameni bronzaţi, cu nuanţa aceea de acaju pe care o capeţi numai după luni şi luni de zile petrecute în Florida, îmbrăţişează nou-veniţii de culoarea pastei de lipit tapetul. Harry spune, ca să-l audă şi Judy pe bunelu spunând ceva, doar să-l vadă stând acolo amorţit:

- Or fi la bagaje.

Ridică privirea şi vede deasupra lor indicatorul cu BAGAJE, îi apucă mânuţa reavănă şi o trage spre mulţimea din jurul benzii rulante de la bagaje, care deja s-a pus în mişcare. Dar, constată ei, nici Pru, nici Janice, nici Nelson, nici Roy nu-i acolo. Toate chipurile, luate la rând, refuză să se închege într-un faţă familiară. Vederea lui, altădată bună, acum îi dă bătăi de cap în locurile luminate artificial. Geanta de umăr bleu pe care Pru l-a lăsat să i-o ducă e mai grea decât şi-a închipuit; zici că-i plină de cărămizi. Îl dor şi umărul, şi ochii.

- Bănuiesc, zice el, deşi asta-i pare puţin probabil, că au ajuns deja la maşină.

Îşi pipăie buzunarul în căutarea legăturii de chei, n-o simte la locul ei, intră în panică, apoi îşi aminteşte că i l-a azvârlit lui Janice. Fireşte. Recăpătându-şi încrederea, se apropie de uşa de sticlă fumurie de la ieşire, dar, când ajunge în raza ochiului electronic, se trezeşte că nu uşa lui, ci alta glisează şi se deschide. Greşeala e doar în capul lui; Judy îl trăgea în direcţia corectă, unde o felie de aer cald, de-afară, se lăţeşte rapid. Razele soarelui şi-au croit drum prin norii cirrostratus lăptoşi. Ţopăie de pe frunzele ca de ceară ale plantelor tropicale fără nume, care se înalţă lângă genunchii lui. Îi fac cu ochiul, orbindu-l, din capotele unui puhoi de maşini aflate în mişcare, un şuvoi brutal, într-un iureş continuu pe drumul spre aerogară, chiar lângă bordură. Apucă mai strâns mâna lui Judy, nu cumva să sară de pe trotuar, cu toţii avem câteodată nişte impulsuri nebuneşti. Traversează spre un lac de maşini sclipitoare, spre locul unde a parcat. Da' unde oare? Îşi dă seama că a uitat. Habar n-are unde şi-a lăsat maşina.

Un Camry Deluxe break, gri-sidefiu metalizat, cu un motor V-6 mai potent, cu 24 de valve şi capacitate de 2,5 litri. Era încă şucărit pe Camaro-ul roşu care se băgase peste el şi pe Janice, care se criza din cauză că şofează aiurea, aşa că n-a fost deloc atent unde parchează. Îşi aminteşte de zebră şi de moviliţa aceea îngrijită de pe fâşia de pământ ce separă benzile şoselei, pe care şi-a sprijinit rucsacul un puştan de colegiu flămând de soare, întinzându-se cu capul pe el, să prindă şi el câteva raze de soare, şi de bătrânul agitat care se dădea mare mahăr, arătându-i ieşirea şi ghereta unde trebuie să plătească taxa de parcare, prea se zbuciuma, ca şi soţul din aeroport care o cicălea pe nevastă-sa, pe Grace, de parcă ea n-ar fi ştiut pe ce lume se află şi care a întâmpinat-o pe prinţesa aia evreică, cu părul cârlionţat, zâmbitoare, cu dinţii lungi, mai înaltă decât cei doi, dar nu-şi aminteşte pe care dintre şiruri şi-a parcat maşina. A lăsat-o în partea cu celule moarte, goale ale creierului, aşa cum vor fi toate creierele noastre când vom muri, dacă universul nu ne pregăteşte vreo surpriză cu adevărat uluitoare. The National Enquirer pe care Janice îl aduce uneori acasă de la Winn Dixie relatează întruna experienţele prin care au trecut oamenii ajunşi în pragul morţii, dar lui Harry i se par la fel de gogonate ca şi omuleţii verzi din OZN-uri. Chiar dacă sunt adevărate, nu-s cine ştie ce consolare. Mâna lui Judy a alunecat dintr-a lui în timp ce încremeneşte năuc pe fâşia de gazon de la marginea parcării, pe iarba cu firul lat care aici creşte în tot locul, stropită de aspersoare, şi căreia i se zice Sf. Augustin¹. Lui nu i se pare iarbă adevărată, e prea mată şi lată, şi oarecum sfărâmicioasă când calci pe ea. Începe să-l doară pieptul. O durere vicleană, difuză, ca un fel de chingă vârâtă sub piele, cusută sub ea.

Glasul lui Judy pluteşte spre el ca o frânghie de salvare subţire.

- Ce culoare are maşina, bunelu?

- A, răspunde el cât mai scurt, să nu i se amplifice durerea. Gri-pal. Metalizat. Culoarea pe care o au jumătate din maşinile de pe pământ. Nu te speria. O să-mi amintesc unde am parcat.

Bietul copil nu izbuteşte să-şi mai stăpânească lacrimile.

- Tati o să plece fără noi! izbucneşte ea.

- Şi-o să ne lase aici? De ce să facă asta? N-o să ne lase-aici, Judy.

- Câteodată îi sare ţandăra rău de tot, fără nici un motiv.

- Probabil că are vreun motiv pe care nu ţi-l spune. Dar tu? Ţie-ţi sare ţandăra vreodată?

- Nu ca lui tati. Mami spune c-ar trebui să meargă la doctor.

- Cred că din când în când ar trebui să ne ducem cu toţii la doctor.

Senzaţia de moarte iminentă i se prelinge lui Rabbit prin stomac ca un firicel de apă rece. Doctorii. Propriul lui doctor îşi aduce fiul să lucreze pentru el, aşa că, dacă o să moară subit, puştiul o să preia afacerea imediat, n-o să rateze nici un pacient. O vreme ocupi un spaţiu, apoi ieşi din peisaj; e singurul lucru decent pe care se cuvine să-l faci: să le faci loc altora. Scrutează cu privirea şirurile de metal sclipitor de pe locurile lor, în căutarea unei fâşii gri care să-i spună ceva şi se întreabă dacă nu cumva îşi aminteşte greşit culoarea - a avut atâtea maşini la viaţa lui şi de vândut a vândut cu mult mai multe.

- Cred că am lăsat-o acolo, în stânga, anunţă el. Cam în al treilea rând. Am dat peste un bătrân care cică dirija circulaţia, făcând semne tuturor pe unde s-o ia, şi nenorocitul acesta mi-a distras atenţia. N-ai şi tu boală pe tipii care se dau mari scule, care se pricep la toate mai bine decât tine?

Căpşorul roşu-lucios al fetiţei dă se mişcă a încuviinţare, fără o vorbă.

Rabbit îi dă înainte, să alunge norii:

- Ori de câte ori cineva îmi spune să fac ceva, fac exact contrariul. Asta m-a şi băgat într-o grămadă de belele, dar m-am şi distrat. Moşneagu' ăsta care făcea pe şefu' mi-a indicat o direcţie, aşa că eu am luat-o în sens opus şi am şi găsit un loc de parcare.

Şi vreme de-o clipă, într-un fel de fereastră situată între două strânsori ale chingii ce-i încinge pieptul, vede locul cu pricina: e lângă o dubă crem, un Ford Bivouac cu plăcile alea de înmatriculare albastru-verzui, din Minnesota, parcată neglijent peste linia albă, un alt motiv de oftică. A trebuit să se strecoare cu grijă, să-i lase lui Janice suficient loc să-şi poată deschidă portiera din dreapta şi să nu se frece de bara de protecţie a Galaxy-ului maro din stânga. Iar acum vede de la depărtare, prin arşiţa unduitoare a Floridei, o dungă crem ce se înalţă deasupra celorlalte capote metalice. În rândul al treilea, ca un ic. Anunţă triumfător:

- Judy, o văd. Să mergem!

O ia din nou de mână, nu cumva să-i strivească perfecţiunea miniaturală vreunul din automobilele aflate în căutarea unui loc de parcare. În câte un Caddy sau Olds alb, voluminos, un moşulică de-abia poate să vadă prin parbriz şi altceva decât capota, ţine volanul crispat, cu trupul împuţinat şi gârbovit de osteoporoză; el deocamdată nu are probleme, din câte ştie, încă are un metru nouăzeci şi trei, măcar nu mătură podeaua cu manşetele pantalonilor, dar o aude pe Janice discutând pe tema asta, se vorbeşte mult şi la televizor, mai e şi reclama cu cele două femei din tren, pe femei le afectează mai mult decât pe bărbaţi, au oasele mai fine, ea ia calciu şi tot felul de vitamine pe lângă paharul cu suc de portocale de la micul dejun. Dumnezeule, ce sănătoasă e! O să trăiască o veşnicie doar ca să-i facă lui în ciudă.

Împreună cu micuţa Judith traversează asfaltul fierbinte plin de primejdii şi ajung la Camry-ul lui gri-sidefiu, îl recunoaşte după racheta de tenis a lui Janice şi husa de pe bancheta din spate, aruncate acolo separat - a naibii prostovană, la ce-ţi mai trebuie husă dacă nu-ţi pui racheta în ea? Aici însă nu-i nimeni, maşina e încuiată, iar Harry şi-a azvârlit cheile. Fetiţa începe să plângă. Din fericire, are o batistă în buzunarul de la şold al pantalonilor săi de golf decoloraţi. Pune geanta albastră a lui Pru, cu cărămizile din ea, pe asfalt şi aşază paltonaşul cărat de el pe capotă, vrând parcă să-şi revendice maşina, îngenunchează şi îi şterge lui Judy fărâmele topite de ciocolată Sky de pe buze, iar apoi lacrimile de pe obraji.

- Ori stăm aici şi-i lăsăm pe ceilalţi să ne găsească, îi explică Harry nepoată-sii, ori ne întoarcem să-i căutăm. Poate că suntem prea obosiţi şi înfierbântaţi ca să mai facem altceva decât să stăm aici. Am putea juca un joc, să vedem câte plăcuţe de înmatriculare găsim din alte state.

Ideea transformă suspinele fetiţei într-un râs firav, amestecat cu plâns.

- Atunci ne-am rătăci din nou.

Pleoapele i s-au înroşit de-atâtea lacrimi şi în irisurile ei verzi strălucesc luminiţe ca faţetele microscopice care dau strălucirea vopselei metalizate.

- Uite, îi spune el, aici e Minnesota, cu pâlcul ei micuţ de pini. Aici scrie Ten Thousand Lakes. Unu-zero pentru bunelu.

Judy schiţează doar un zâmbet de data asta, nu-i oferă un râs, ştie că încearcă s-o facă să-l ierte că s-a rătăcit de ceilalţi.

- Nu noi ne-am rătăcit, îi spune el, noi ştim unde ne aflăm. Ei s-au rătăcit.

Nu mai stă ghemuit lângă ea, ci se ridică în picioare să-şi dezmorţească genunchii şi să mai scape de senzaţia de apăsare din piept.

Îi zăreşte. Au traversat deja zebra, vin spre ei, se opintesc din greu cu căratul valizelor. Întâi îl zăreşte pe Nelson, cu Roy pe umeri, arată ca un monstru cu două capete, apoi şi capul lui Pru cu părul roşu înfoiat ca al Sfinxului şi rochia albă de tenis a lui Janice. Acoperit până la piept de capotele maşinilor, Harry dă din mână ca un naufragiat de pe o insulă pustie. Janice îi răspunde dând scurt din mână, de parcă el ar prea fi departe de conversaţia lor.

Totuşi, când se adună cu toţii, Nelson e furios. E palid, cu buza de sus încordată şi zbârlită.

- Doamne Dumnezeule, măi, tati, unde ai dispărut? Când am văzut că nu vii la bagaje, am bătut tot drumul înapoi la etaj, la magazinul de dulciuri.

- Păi, am fost la bagaje, nu-i aşa, Judy? răspunde Harry, minunându-se de chelia tot mai mare a lui fiu-său, dată în vileag fără milă de soarele puternic al Floridei, ale cărui raze îi pătrund printre firele rărite, şi de mustaţa lui, o brumă de peri de culoarea şoarecelui, zici că-i un ghemotoc de praf din alea de se adună sub mobilă.

A observat transformările astea în ultimii ani, dar tot mai au darul să-l uimească, la fel ca şi laba gâştii şi ridurile de expresie gravate de trecerea timpului pe chipul copilului, atât de vizibile în lumina soarelui.

- N-am stat mai mult de un minut la magazinul de dulciuri, apoi am coborât pe scările rulante până la bagaje, le explică Rabbit încântat că-şi aminteşte totul cu atâta exactitate, că revede cu ochii minţii cele două batoane, cei cinci cenţi în plus după care a trebuit să se scormonească prin buzunare ca să-i pună în palma de culoarea prafului de curăţat argintăria a vânzătoarei negrese, revistele porno cu fetele alea cu gura căscată, treptele pliante ale scării rulante în care se temea să nu-şi prindă piciorul Judy. Trebuie să fi trecut unii pe lângă alţii în aglomeraţie, adaugă el, încercând să fie îndatoritor şi inofensiv.

Fiu-său îl sperie.

Janice descuie Camry-ul. Dogoarea din interior, eliberată ca o fantomă, se strecoară afară mângâindu-le feţele. Aşază valizele în portbagaj. Pru saltă băieţelul adormit de pe umărul lui Nelson şi-l culcă la umbră, pe bancheta din spate; Roy ţine degetul mare în gură, iar ochii negri i se deschid o fracţiune de secundă fără să vadă nimic. Cu mâinile în sfârşit libere, Nelson loveşte capota Camry-ului şi urlă în culmea enervării:

- La naiba, tati, ne-ai băgat în sperieţi! Ne-am gândit că, poate, ai pierdut-o!

Când e nervos sau speriat, Nelson are o mutră care lui Rabbit dintotdeauna i-a sugerat ideea de "paloare până-n vârful urechilor" - încordarea face să-i piară culoarea din obraji şi ochii i se înfundă în orbite. A moştenit moaca asta de la maică-sa, iar Janice a moştenit-o de la ai ei, de la baba aia brunetă, umflata de Bessie, care a fost o Koerner dată dracu', aşa li se tot lăuda.

- Am fost tot timpul împreună, spune Rabbit calm. Şi, futu-i mama mă-sii, nu-mi îndoi maşina. Ai paradit o grămadă de maşini la viaţa ta.

- Da, iar tu ai paradit destule vieţi. Iar acum, fir-ar să fie, îmi răpeşti fiica.

- Nu-mi vine să cred, începe Harry.

Dintr-odată simte un junghi rece coborându-i în braţul stâng prin subsuoară. Clipeşte.

- Pe propria mea nepoată, e tot ce izbuteşte să bâiguie.

¹ Stenotaphrum secundatum, specie de iarbă din sudul Statelor Unite, cultivată pentru peluze.

Din volumul în pregătire laEditura Humanitas Fiction. Traducere de Viorica Boitor şi George Volceanov.