Stihuri deasupra frunţii/ de Elisabeta Isanos

Să ştii că te iubesc atât de sus,

nu pot să te desprind dintr-un apus,

nici să te rup de zarea din privire.

Nimic de tine nu se mai desparte,

nici fulgul gol, nici fierul în rugină,

şi îmi apari când fulgeră în noapte,

cu negru scris pe-o clipă de lumină.

Nici nu cunosc zidire mai frumoasă,

când viu te scuturi tot de tot ce doare,

şi fără de veşminte eşti mătasă,

ca lemnul dezgolit într-o răcoare.

Nimic nu-ţi cer în schimb, vreau doar s-aştepţi,

să stai zidit cum eşti între biserici:

am să m-apropii lung, ca plopii drepţi,

când din vlăstari încep să se ridice.

tu doar să mă aştepţi până revin

crescând, ca grâul scuturat din spice.

Din volumul "Urgia plăpânzilor", editura Lucman, 2011