Între două lumi/ de Claudia Moscovici

Cluadia Moscovici este o scriitoare americană de origina română, care se ocupă cu filozofia politică şi mişcarea romantică. A publicat beletristică şi poezie în reviste literare şi este autoarea câtorva monografii academice consacrate artei şi literaturii romantice: Romanticism and Postromanticism (Rowman and Littlefield, 2007), Gender and Citizenship (Rowman and Littlefield, 2000) şi Double Dialectics (Rowman and Littlefield, 2002). A predat filosofie, literatură şi istoria artei şi a ideilor la Boston University şi la University of Michigan. Şi-a obţinut licenţa la Princeton University şi doctoratul în literatură comparată la Brown University. Acum locuieşte în Ann Arbor împreună cu soţul ei Dan şi cu cei doi copii, Sophie şi Alex.

Romanul da faţă, publicat în Statele Unite sub titlul Velvet Totalitarianism şi care va apărea în limba română la Curtea Veche Publishing sub titlul Între două lumi, este în acelaşi timp un thriller politic dens, o meditaţie asupra dictaturii, o demascare a regimului opresiv condus de Nicolae Ceauşescu şi o emoţionantă reconstrucţie a căutărilor unei familii: fiecare membru în căutarea celorlalţi şi toţi în căutarea libertăţii. Cartea respectă reţeta romanului american de succes, având câte puţin din toate - iubire, sex, spionaj, urmărire, interogatoriu, trădare, aventură - ingrediente care fac din ea un candidat perfect la ecranizarea filmică, şi se desfăşoară în România, în ţări ale Europei şi în Statele Unite. Firul roşu călăuzitor, cum s-ar fi spus în vremurile sumbre pe care autoarea le reînvie, îl constituie relaţiile strânse de iubire dintre frate, soră şi părinţi, oriunde i-ar zvârli soarta şi oricât de dramatice ar fi experienţele trăite fie în regimul de care fug, fie în societăţile libere în care îşi doresc să ajungă.

"Velvet Totalitarianism este un roman în primul rând despre România comunistă, cea pe care autoarea şi-o aminteşte din copilărie, dar mai ales cea pe care a studiat-o. Este un roman ataşant şi cu multe amănunte extrem de interesante, cu cîteva personaje memorabile, cu situaţii dramatice - spionaj internaţional şi presiunile asupra celor de la Europa liberă -, cu poveşti de dragoste şi cu multă culoare românească. Nu este un roman care mizează pe nonconformism literar şi de aici, poate, o impresie de prea mare cuminţenie a textului, chiar o oarecare simplitate uneori contrariantă. Dar accesibilitatea se pare că a fost una dintre intenţiile clare ale autoarei. În peisajul literar american, Velvet Totalitarianism este probabil o carte inedită. Scrisă de o româncă, complet americanizată, dar cu o mulţime de lucruri de povestit despre o ţară încă exotică". (Luminiţa Marcu, Noua literatură)

"Mişcându-se printre vieţi obişnuite şi neobişnuite, din România în Statele Unite, de la dictatură de catifea la libertate relativă, de la lipsuri groaznice la mentalitate capitalistă, evocând experienţa ei românească din anii '70, emigrarea familiei în anii '80 şi revolta din 1989 de la Timişoara şi Bucureşti care a marcat sfarşitul regimului lui Ceauşescu, Claudia Moscovici oferă cititorilor ei o carte cu multe faţete, Velvet Totalitarianism care este simultan poveste de dragoste, roman politic şi roman de senzaţie". (Sanda Golopenţia, Profesor la Brown University)

"Evocativă şi extrem de covingătoare, Velvet Totalitarianism este o carte de preţuit, iar Claudia Moscovici este o scriitoare de urmărit, acum şi pe viitor",

(Travis Holland, autorul The Archivist's Story)

"ÎnVelvet Totalitarianism, Claudia Moscovici îşi face cititorii să resimtă în mod visceral frica distructivă, demoralizantă şi paralizantă impusă cetăţeanului de către regimul dictatorial. În acelaşi timp, cu mult stil şi inteligenţă, înarmată cu experienţa copilăriei în România comunistă urmată de emigrare în SUA, ea narează o poveste a rezistenţei şi speranţei. Velvet Totalitarianism este un roman care trebuie citit, atât pentru descrierea captivantă, cât şi pentru importanţa mesajului". (Michael Kort, Profesor la Boston University şi autor al lucrării The Soviet Colossus: History and Aftermath)

*

* *

Irina s-a trântit pe canapea, fiindcă se simţea sleită. Nu avea la ce să se mai aştepte în ziua respectivă. Nu sărutări somnoroase, imediat după deşteptare, când încă mai avea gura pungă. Nu întâlnire la masa de prânz cu prietenul ei. Nu plimbare în doi, mână-n mână, prin campus. Nu făcut de amor după-masa pe canapeaua lui, după ce ieşeau amândoi de la cursuri. Paul plecase la nu-ştiu-ce conferinţă pentru câteva zile. Oare chiar aşa de picată în fund să fi fost după subţirelul ăsta cel puţin ciudat?, s-a întrebat în sinea ei. Ştia prea bine că era o întrebare strict retorică. Doar de aceea îi răsuna singurătatea în urechi în acea după-amiază. Ce-ar fi putut face, care s-o mai înveselească puţin? Să înveţe, n-avea chef. Să se uite la televizor, nici atât. Nici să iasă la o plimbare de una singură, la cât de singură se simţea. Nu-i venea nici măcar să iasă la cumpărături fără să-l aibă pe el alături, ca s-o sfătuiască - şi de obicei o sfătuia să nu-şi cumpere nimic. Sunetul nervos al telefonului a smuls-o efectiv din letargie.

În mod normal, nu ridica receptorul, ci lăsa robotul să-şi facă meseria, dar de astă-dată spera că era chiar Paul. A întins o mână după receptor.

- Alo?

- Aş putea vorbi cu domnişoara Irina Schwarz, vă rog?, a întrebat politicos o voce de bărbat străină.

- La telefon? Cine întreabă, vă rog?, a vrut să ştie Irina, care nu recunoscuse vocea de la celălalt capăt al firului.

- Eu sunt. Fratele tău, Radu - dar Irina, care înlemnise, a tăcut. Irina, fii atentă aici. Nu pot să vorbesc decât două minute de unde te sun. O să revin de la un alt telefon public în cel mult o oră. Jean-Pierre mi-a spus că ai ceva important să-mi comunici. Orice ai face, te rog să nu spui nimănui altcuiva că te-am sunat, în afară de părinţii noştri, m-ai înţeles?

Vocea lui Radu căpătase un ton de urgenţă, mai degrabă decât de formalitate.

- Răducu! Doamneee!… Nu-mi vine să cred că-ţi aud glasul… Nu-mi vine să cred… Să-ţi aud vocea după atâţia ani… E colosal!, a reuşit ea să îngaime.

- Irina, nu m-ai auzit ce ţi-am spus? Că nu trebuie să spui nimănui că te-am sunat, a repetat Radu.

- Da, bine, sigur, îţi promit că nu spun, l-a liniştit sora lui.

- Ce aveai să-mi comunici? Hai, zi repede, că n-avem prea mult timp…

Dar Irina rămăsese fără grai. Cum îi spui, chiar şi propriului tău frate, cu care n-ai vorbit şi pe care nu l-ai văzut de ani de zile, că are un fiu cu femeia care l-a trădat - şi că fiul respectiv era de negăsit?

- Ai vorbit cumva cu mama recent?, l-a întrebat ea, luându-l pe departe.

- Da. Mi-a părut aşa de rău să aud vestea proastă, a răspuns Radu.

- A… Deci o crezi pe Ioana?

- Pe Ioana? Ce-are de-a face Ioana cu Mamaie Marta, care a murit?

- Ăăă… nimic. Ţii minte cât de iubitoare şi de răbdătoare era cu noi?

- Da - şi în vocea lui Radu se simţea tristeţea. Mi s-a părut răvăşită, mama. Şi mi-e groază când mă gândesc la bietul Tataie Mihai, cum o să suporte el pierderea.

- O să-ncerc să mă duc să-l văd peste câteva săptămâni, l-a informat Irina.

- Mă tem că nu e cel mai bun moment acum… să te duci în România, i-a replicat Radu, pe un ton ezitant.

- De ce să nu fie?

- Irina, trebuie să-nchid acum. Te sun cât pot de repede, numai să găsesc un alt telefon public.

- Bine, s-a declarat de acord Irina.

După ce a pus telefonul jos, a încercat să-şi aducă aminte cum arăta fratele ei de-adevăratelea, dar nu-i veneau în faţa ochilor decât fotografiile lui pe care le văzuse în casa părinţilor ei - practic etalate prin toate camerele.

După numai vreo douăzeci de minute, iarăşi a sunat telefonul. Irina a smuls receptorul din furcă.

- Alo? Tot eu sunt, s-a auzit vocea fratelui ei.

- Ce vroiai să spui cu mersul în România?, l-a întrebat Irina.

- Ei, nimic special, a răspuns Radu. Atâta doar, că-n estul Europei să petrec o mulţime de lucruri în ultima vreme.

- Cum ar fi?

- Ei, ştii şi tu, politic, lucrurile fierb. Mai bine te-ai duce în Franţa.

- Tataie Mihai nu locuieşte-n Franţa, i-a reamintit ea, dar fratele ei n-a băgat în seamă comentariul ei.

- Ziceai că mama vroia să-mi spună ceva despre Ioana? Repede, te rog, fiindcă n-am decât două minute, ca şi mai devreme.

- Am rugat-o pe mama să-ţi spună că m-am întâlnit cu Ioana personal.

- De ce-ai făcut aşa ceva, Doamne iartă-mă? Te-a pus Jean-Pierre să te-ntâlneşti cu ea?

Irinei i se părea nu-ştiu-cum să-i deşerte sacul cu informaţii delicate într-o cursă contra cronometrului, mai ales că lui Radu s-ar fi zis că nu-i plăcea ideea în sine.

- Nu putem vorbi despre asta între patru ochi?, a încercat ea să amâne inevitabilul.

- Nu încă, i-a întors-o Radu.

- Atunci când?

- Când o fi ceva mai sigur.

- Păi, s-ar putea să nu fie niciodată mai sigur!, a obiectat Irina.

- Ba da, cred c-o să fie.

- Când?, a insistat ea, făcându-l pe fratele ei să-şi aducă aminte cât de tenace era încă din copilărie.

- Nu mai e mult, a asigurat-o Radu. Hai, zi, că mai am cel mult un minut, a insistat şi el, drept care ea, dacă s-a văzut nevoită, i-a spus totul parcă dintr-o răsuflare:

- Probabil c-o să ţi se pară o nebunie întreagă, dar Ioana mi-a spus că ea şi cu tine aveţi un fiu, care a fost răpit de Securitate şi dus într-un orfelinat oarecare din România. Că ea l-a căutat mai mulţi ani şi n-a reuşit să-l găsească, drept care acum îţi cere ţie ajutorul. Că doar eşti tatăl copilului.

De la celălalt capăt al firului nu s-a auzit o vorbă.

- Radu? Mai eşti acolo?, a ţinut să verifice Irina.

- Ai dreptate, a răspuns el pe un ton distant. Chiar că sună ca o nebunie.

- Aşa m-am gândit şi eu la început. Dar Jean-Pierre pare s-o creadă. Plus că mi-a arătat şi o fotografie cu băieţelul când avea trei ani, la doar câteva luni înainte să-i fie răpit. Lucian îl cheamă. E drăguţ foc şi chiar că seamănă puţin cu tine. Nu ştiu ce să cred… la cum o ştiu pe ea. Dar mi s-a părut sinceră.

După câteva clipe de tăcere, într-un târziu Radu i-a spus:

- Irina, trebuie să închid. Să nu fie urmărit apelul.

- Când mă mai suni? Să stau lângă telefon?, a vrut să ştie Irina.

- Nu, asta nu. O să iau legătura direct cu Jean-Pierre, să aflu ce se-ntâmplă, i-a spus Radu, cu aerul că uite-acum punea telefonul jos, dar apoi, ca şi cum s-ar fi răzgândit, a adăugat pe un ton mult mai frăţesc: Nici nu ştii ce dor mi-e de tine, Irina!

- Şi mie mi-e dor de tine, i-a răspuns ea.

Când a pus receptorul în furcă, s-a gândit la cât de adevărate erau acele vorbe, fără îndoială, dar la cât de artificial sunau. La fel cum i se întâmplase cu atâţia membri ai familiei pe care-i iubise, dar îi şi uitase odată cu trecerea timpului, şi fratele ei se topise undeva în trecutul îndepărtat şi se transformase într-o amintire nepreţuită din copilărie - cam atât şi nimic mai mult.

Din volumul în pregătire la Editura Curtea veche. Traducere de Mihnea Gafiţa