Matei Brunul/ de Lucian Dan Teodorovici

Trecutul lui Bruno Matei, marionetist născut în România, având însă origini italiene, este o enigmă pentru el însuşi. În urma unui accident, despre care nu ştie prea multe, două decenii din propria viaţă îi sunt străine. Ne aflăm în anul 1959, unul în care prietenii sunt altceva decât par, lumea e altceva decât pare. Însă protagonistul trăieşte liniştit în "raiul" pe care, în lipsa memoriei, nu-l poate compara cu altceva, alături de marioneta sa, Vasilache. Pas cu pas, cititorului i se relevă, în paralel cu viaţa protagonistului de la finele "obsedantului deceniu", cealaltă lume, aceea reală. Una în care va descoperi şi se va lăsa purtat, alături de personajul central, în patru închisori comuniste, Penitenciarul Uranus din Bucureşti, Colonia Peninsula de la Canal, Penitenciarul Galaţi şi Penitenciarul Iaşi. Eliberarea lui Bruno din acestei închisori nu încheie însă povestea. Alături de tovarăşul Bojin şi de Eliza, două personaje care-l însoţesc permanent pe protagonist, misterul din viaţa sa trecută se împleteşte cu altul nou, a cărui rezolvare schimbă perspectiva asupra istoriei personale a lui Bruno Matei.

"Soluţia epică e cu adevărat ingenioasă, iar compoziţia narativă, cu o foarte migăloasă alternare de planuri, lămureşte, treptat şi într-un mod cu totul imprevizibil, povestea din prima parte. Matei Brunul este o carte mare." (Antonio Patraş)

"E un roman al «omului politic», al animalului pus în faţa unei realităţi totalitare, care îl modifică, îl îngrădeşte, îl alterează. Iar în urma lobotomizării lui Bruno de către regim, mefienţa lui faţă de orice altă ideologie, chiar a revoltei şi fugii în străinătate, este pilduitoare. Bruno alege să trăiască în no man's land. Din acest motiv, e un roman-simbol excelent. În plus, un simbol curajos, care stă pe o meditaţie originală." (Doris Mironescu)

Lucian Dan TEODOROVICI (n. 17 iunie 1975, Rădăuţi, Suceava) este coordonator al colecţiei "Ego. Proză" a Editurii Polirom şi senior editor al săptămânalului Suplimentul de cultură. Între 2002 şi 2006, a fost redactor-şef al Editurii Polirom. Între 2005 şi 2008 a fost coscenarist, alături de Florin Lăzărescu, al serialului TV Animat Planet Show, difuzat de Antena 1. A scris scenarii pentru trei lungmetraje cinematografice, trei scurtmetraje şi un film documentar, toate premiate şi finanţate de Centrul Naţional al Cinematografiei. Volume publicate: Cu puţin timp înaintea coborîrii extratereştrilor printre noi (roman, Editura OuTopos, 1999; ed. a II-a, Editura Polirom, 2005); Lumea văzută printr-o gaură de mărimea unei ţigări marijuana (povestiri, Editura Fundaţiei "Constantin Brâncuşi", 2000); Circul nostru vă prezintă: (roman, Editura Polirom, 2002/2007); Atunci i-am ars două palme (povestiri, Editura Polirom, 2004), Celelalte poveşti de dragoste (povestiri, Polirom, 2009). Coautor, împreună cu Dan Lungu şi Cătălin Mihuleac, al volumului de teatru Antologia DramatIS (Editura Cartea Românească, 2008). Coordonator, împreună cu Dan Lungu, al volumului Str. Revoluţiei nr. 89 (Editura Polirom, 2009). Coautor, împreună cu Florin Lăzărescu şi Dan Lungu, al volumului de povestiri Pas question de Dracula, apărut în Franţa (Editions Non Lieu, 2007) şi în curs de apariţie în Spania (El Nadir, 2012). Volumul Atunci i-am ars două palme a apărut în Germania (Pop Verlag, 2009); romanul Circul nostru vă prezintă: a fost tradus şi publicat în S.U.A. (Dalkey Archive, 2009), Ungaria (L'Harmattan Könyvkiadó, 2009), Italia (Aìsara Edizioni, 2011) şi Spania (El Nadir, 2011); de asemenea, volumul Celelalte poveşti de dragoste este în curs de apariţie în Italia (Aìsara Edizioni, 2012). Prozele sale au fost publicate în numeroase reviste şi antologii din România, Ungaria, Polonia, Croaţia, Franţa, Germania, Marea Britanie, S.U.A. etc. Cea mai recentă apariţie, în Best European Fiction 2011 (S.U.A.), a atras semnalări elogioase în publicaţii importante precum The New York Times sau The Guardian. Mai multe detalii, pe site-ul autorului: www.teodorovici.ro.

Istoria s-a descotorosit, pentru o bucată de vreme, de Bruno Matei, după ce acesta a priceput, trecînd printr-o răzvrătire al cărei sens fusese unul atît de personal încît nimeni altcineva nu-l percepuse, că linia creată de propriul centru de greutate nu putea fi controlată de el însuşi. S-a descotorosit şi i-a aruncat un văl peste chip, lăsîndu-l astfel neştiut printre alte chipuri acoperite de asemenea văluri, fără putinţă de acţiune proprie, doar un corp mecanic între alte sute de corpuri la fel, într-o maşinărie controlată pînă la ultima rotiţă de cei cărora tot ea, istoria, le oferise cunoştinţele şi mai ales forţa necesară pentru un asemenea control.

În următorii aproape doi ani petrecuţi în Peninsula, Bruno n-a mai avut de unde culege amintiri. Nici poveşti, nici alte chipuri, nici alte prietenii. Pînă şi cele deja vechi, zdruncinate de întîmplările din vara lui '51, nu şi-au mai găsit pentru nici o clipă gustul, fie el amestecat cu praf, pe care-l avuseseră la început. Iertarea pe care Bruno i-a oferit-o lui Porthos n-a adus cu sine nici un fel de renaştere a firii, altădată atît de clocotitoare, a primului său amic din închisoare. Acestuia, cele două săptămîni petrecute în barăcile studenţilor îi curmaseră şi foamea, şi cheful de a-şi împărtăşi poveştile legate de Grossen Handball, ba poate chiar îi curmaseră şi amintirile. Apoi, într-o dimineaţă din toamna ce-a urmat, destinul fostului handbalist l-a scos pe porţile coloniei, tranferîndu-l spre altă închisoare, unde poate şi-a regăsit pofta de mîncare, de amintiri, de speranţe. Dar dacă a făcut-o, nimeni din Peninsula n-a mai aflat asta.

În privinţa maramureşeanului, Bruno nici nu mai încercase mare lucru. Chiar dacă din barăcile studenţilor nu s-a mai auzit acordeonul, ştiau cu toţii că demascările continuau acolo, într-un fel mai puţin ştiut, demascări între ei, studenţii. Iar teama de-acel loc nu se sfîrşise odată cu moartea doctorului Simionescu şi cu urmările ei. Maramureşeanul ştia şi el, asemenea celorlalţi. Iar spaima pe care apropierea de Bruno i-o adusese, în zilele petrecute de acesta în "treişpe-paişpe", îl făcuse să uite la rîndu-i de poveştile proprii din Piteşti, cele adunate cît timp fusese el însuşi confundat cu un student, să uite pînă şi de cutreierările sale prin munţi, în căutare de hribi şi de ghebe. Să uite şi să tacă, mai ales că tot toamna lui '51 avea să-i aducă sfîrşitul celor trei ani de condamnare. Şi chiar dacă, aşa cum fusese luat drept student, destinul propriu îi mai jucase o festă, întîrziindu-i cu cîteva luni peste termen eliberarea, pînă după iarnă, nici măcar acest timp suplimentar nu l-a mai apropiat de Bruno.

Care n-a mai căutat vreo altă apropiere. S-a mulţumit să se piardă printre ceilalţi, acolo, la marginea drumului unde-l uitase pentru un timp istoria, socotindu-şi doar zilele pînă la propria eliberare, tăindu-le rînd pe rînd dintr-un calendar încropit în mintea lui, fără a se speria de cifre, ba chiar bucurîndu-se în tăcere cînd scăpa, din acest calendar, de cîte-un calup de-o sută de zile - două mii opt sute, două mii şapte sute, două mii şase sute...

Apoi, pe cînd a început să se gîndească deja la numărul două mii, întrezărind, cu o anumită emoţie, coborîrea sub el în lunile care urmau, istoria l-a scos din gloata neştiută în care-l aruncase, vîrîndu-l din nou în rîndurile celor pe care-i căra după ea, tîrîndu-i pe căile proprii, după propriul calendar.

*

În dimineaţa aceea de primăvară, în drum spre muncă, dinspre orizont, de dincolo de dealuri, s-au auzit bătăi de clopote. Însă nu obişnuite, nu dangăte răzleţe suflate pînă spre ei dintr-o singură direcţie de Kara-yel. Nu acele bătăi de clopot care-i făceau alteori, în verile trecute, să-şi mijească ochii, din mers sau de sus, de pe platou, privind spre un singur punct, străduindu-se să desluşească prin năduful ce înnoda aerul turla vreunei biserici. În dimineaţa aceea, sunetul îndepărtat al clopotelor îi împresurase, venea de undeva de dincolo de orizont, dar nu dintr-o singură direcţie, ci parcă din toate. Orizontul însuşi devenise rotund, forţîndu-te să te mişti roată pentru a simţi cercul marcat de-acel zvon prelung, cadenţat, venit de pretutindeni şi clătinînd parcă şi norii, făcîndu-i să se deşire în jos, apăsător, lăsînd să curgă din ei umbre vagi, abia colorate de soare.

Cei şapte îngeri se hotărîseră să sune în sfîrşit din trîmbiţele lor, din toate odată, aşa părea şi aşa au gîndit poate mulţi deţinuţi. Dar nici măcar trîmbiţele îngerilor, coborîte-n clopotniţele unor biserici, nu-i puteau opri din drumul lor ghidat de datoria de-a şterge pata negrelor greşeli trecute, aşa cum le-au cerut şi gardienii să-şi reamintească. Şi-au continuat marşul, într-o altă muzică, aceea pe care nu doar ei, puşcăriaşii, o cunoşteau atît de bine, dar şi aerul din jurul lor, aerul care le lovea corzile vocale, care le umplea plămînii, ieşind apoi, de fiecare dată, acelaşi, înşiruind în urma lor aceeaşi strigare, aceeaşi melodie, menită acum a ascunde sunetele de clopot.

Încă înainte de prînz însă, în timpul muncii, zvonul turlelor nevăzute s-a transformat într-o rumoare, aducînd şi explicaţia pentru împresurarea de dangăte de dimineaţă. De la o privire aplecată la alta, de la nişte buze crăpate la altele, în clipele cînd tîrnăcoapele se ridicau pregătite pentru o nouă lovitură, oferind urechilor, pentru o secundă, posibilitatea de-a auzi şi altceva, rumoarea le-a transmis tuturor deţinuţilor, rînd pe rînd, nişte vorbe care, odată auzite, s-au scurs prin timpane, prin gît, pînă în muşchii braţelor, sleindu-i, făcînd imposibile alte ridicări şi coborîri de tîrnăcop.

- A murit Stalin!

Nimeni n-a ştiut de unde porniseră vorbele astea, cum ajunseseră pînă la prizonieri. Dar pentru aceştia din urmă, agitaţia gardienilor, cea care precedase rumoarea, o agitaţie stîrnită de apariţia grăbită a unui alt soldat, venit în goană din colonie, era deja o confirmare. Iar faptul că, imediat după aceea, soldaţii care-i păzeau au cerut oprirea lucrului şi apoi, după o consfătuire departe de urechile lor, ale deţinuţilor, au hotărît întoarcerea la barăci spunea totul. Aşa ceva nu se întîmplase niciodată în zilele, lunile, anii trecuţi.

N-au vorbit cu ei, nu le-au explicat nimic. I-au înşiruit doar, le-au dat semnalul de pornire. Iar pe drumul de întoarcere nu le-au mai cerut să cînte, n-au mai simţit nevoia să le amintească de datorie, de preţul pe care-l aveau de plătit Republicii Române. Gardienii erau preocupaţi, în acele momente, de ceea ce se-ntîmpla departe, atît de aproape în momentele acelea, în capitala altor republici, cele sovietice, unde marele tovarăş, de care-şi legaseră, neştiuţi, prezentul şi viitorul, îi lăsase singuri pe toţi, într-o incertitudine care le omorîse, brusc, orice siguranţă de sine.

Atmosferă complet diferită şi-n colonie. Alte brigăzi întoarse de la lucru, lăsate în neorînduială printre barăci. Nici un careu, nici un şef care să urle la ei. Cenuşiul ordonat de pînă ieri, careurile fixe, înţepenite, atmosfera militărească, toate se destrămaseră în doar cîteva ore. Deţinuţii erau lăsaţi de capul lor şi nimeni nu ştia cum să reacţioneze. Unii s-au aşezat pe pămînt, în fund, privind aiurea împrejur; alţii, care şi-au amintit mai repede de zilele libertăţii de altădată, s-au adunat în grupuri mici, privind doar din cînd în cînd cu teamă spre gardieni, comunicînd prin şoapte, dînd din mîini, intrînd adică în discuţii cum nu mai avuseseră de multă vreme; erau cîte unii care se plimbau doar, părînd a se dezmorţi, deşi n-aveau nevoie de asta, la rîndu-le tocmai se întorseseră de la muncă. O singură ştire, trecînd ca un tăvălug, distrusese simetria impusă a tabloului coloniei.

Bruno, care în ultimii doi ani se ascunsese în această simetrie obligatorie, însuşindu-şi-o şi depinzînd întru totul de ea, a urmat modelul celor din urmă, pornind spre gardurile de sîrmă într-o dezmorţire controlată, mecanică, deloc necesară, sperînd să se piardă însă prin mulţimea de alte dezmorţiri. A ajuns lîngă sîrme, a început să le pipăie. Şi-a pus palma peste una dintre ele, a început să-şi strîngă apoi degetele, rînd pe rînd, deasupra metalului ruginit, şi-a încleştat pumnul, bucurîndu-se cumva de înţepătură, încercînd s-o simtă dinspre mînă spre tot corpul. Avea nevoie de durerea aceea, nici el nu ştia exact de ce. Privise, încă de cînd ajunsese în colonie, sîrmele ghimpate drept un semn al libertăţii. Spaţiul lor, al celor închişi aici, se oprea înainte de ele. Cu un pas, doi paşi înainte. Niciodată n-avusese voie să le atingă. Închisoarea n-avea drept zid gardul dublu de sîrmă ghimpată, înalt de trei-patru metri, exista un altul, zidul invizibil, dar atît de concret totuşi, construit din urletele gardienilor, din somaţiile soldaţilor cu mitraliere cocoţaţi în miradoare. Zidul acela mobil ieşea şi pe platou odată cu ei - iar acolo, pe platou, nu erau sîrme ghimpate. În anii scurşi pînă acum, pînă-n momentul în care propoziţia "A murit Stalin" curmase toate obişnuinţele din colonie, Bruno privise încontinuu spre gardurile de sîrme ca spre primul pas dincolo. Dincolo de zid. Iar acum, în năuceala din jur, putea s-atingă cu propriile mîini libertatea, bucata ruginită de libertate, cu ţepi care-i împungeau pielea mîinii, provocîndu-i o durere, una pe care o simţea, o dorea.

Din romanul cu acelaşi titlu în curs de apariţie la Editura Polirom, colecţia "Fiction Ltd."

FOTO autor, credit Mircea Struteanu