Necredincioasa (I)/ de Ayaan Hirsi Ali

Autor: Ziarul de Duminica 22.09.2011

Inaugurăm în acest număr al ZD o nouă rubrică. Ea va cuprinde documente, reportaje, relatări, eseuri despre lumea de azi, cu toate bizareriile, extremele, anomaliile ei, dar şi cu plajele ei de normalitate, văzute din perspective umane diverse. În acest prim episod, vă prezentăm fragmente dintr-o carte care a emoţionat şi a zguduit din temelii lumea musulmană şi pe cea occidentală.

Ayaan Hirsi Ali a fost numită de către Time drept una dintre cele mai influente 100 de personalităţi din lume. S-a născut în Somalia, fiică a unuia dintre cei mai puternici oponenţi ai regimului dictatorial. La vârsta de 8 ani, părăseşte Somalia pentru a pleca în exil împreună cu familia în Arabia Saudită, apoi în Etiopia şi Kenya. A captat atenţia lumii întregi odată cu moartea lui Theo van Gogh, care a fost regizorul filmului Submission (Supunere), al cărui scenariu a fost scris de Ayaan Hirsi Ali.

Criminalul i-a lăsat un mesaj de ameninţare pe cadavrul acestuia. De atunci trăieşte permanent sub pază. Este scriitoare, activistă pentru apărarea drepturilor femeilor, politician. Ayaan Hirsi Ali este unul dintre cele mai controversate personaje din Europa, o ţintă pentru terorişti şi o eroină a timpurilor noastre.

Crescută într-o familie nomadă musulmană din Kenya, autoarea a supravieţuit războiului civil, mutilării genitale şi bătăilor crunte. A fost educată de către imami în Kenya şi Arabia Saudită, care îi spuneau că, dacă nu îşi acoperă capul, tragedii cumplite se vor abate asupra ei; a fugit din Africa în Europa pentru a scăpa de o căsătorie impusă, a cerut azil politic şi şi-a început studiile politice şi mai apoi lupta pentru dreptul femeilor musulmane şi reformarea Islamului. Deşi trăieşte sub permanentă ameninţare, renegată de propriul tată şi de întreaga familie, refuză tăcerea.

Necredincioasa este o carte care îţi acaparează imaginaţia, purtându-te într-o lume despre care probabil n-ai fi ştiut niciodată. Pornind de la povestea ei individuală, Ayaan Hirsi Ali creează o operă de dimensiuni universale; triburi, clanuri, familii, mutilare genitală, căsătorii aranjate, dezumanizare sunt doar câteva dintre problemele pe care ni le aduce la lumină.

Drepturile de traducere a cărţii au fost vândute în 36 de ţări. A obţinut mai multe premii 2004: Prize of Liberty de către Nova Civitas; Freedom Prize of Denmark's Liberal Party; 2005: Time a socotit-o drept una dintre celemai influente 100 de personalităţi din lume; Tolerance Prize of Madrid; 2006 a fost votată European of the Year de către Reader's Digest; Moral Courage Award oferit de American Jewish Committee.

I-am spus tatei că nu mai voiam să fim fete. Nu era corect să nu ni se permită să ieşim împreună cu el şi să facem toate lucrurile pe care Mahad putea să le facă. Abeh protesta întotdeauna şi cita din Coran: "Paradisul se află sub picioarele mamelor noastre!" Dar când ne coboram privirea, picioarele ei desculţe erau crăpate de la spălatul zilnic al podelelor, iar ale lui Abeh erau încălţate în pantofi scumpi, italieni, din piele. Izbucneam în râs de fiecare dată, pentru că, în orice sens al cuvântului, paradisul nu era la picioarele ei, ci la ale lui. El era important, el salva Somalia, el avea haine frumoase, el putea să iasă ori de câte ori voia. Pe când nouă şi ei nu ni se permitea să facem ce vrem.

Separarea era evidentă în toate detaliile fiecărei zile. Dacă voiam să mergem undeva ca o familie, trebuia să luăm autobuze diferite: tata şi Mahad în autobuzul bărbaţilor, eu, mama şi Haweya, în cel al femeilor. Tata mormăia de furie la stupizenia acestor lucruri când ne întâlneam din nou, în cele din urmă, la bazar sau la piaţa de aur. "Asta nu are nimic de-a face cu Islamul!" ţipa el. "Asta e de pe vremea ignoranţei! Saudiţii sunt la fel de proşti ca vitele!" De fapt, regula segregării autobuzelor se aplica doar muncitorilor străini. Toţi saudiţii păreau să fie bogaţi, iar femeile saudite erau conduse cu maşina de către şoferi în maşinile soţilor lor.

Când le spuneam oamenilor că voiam să cresc mare ca să fiu ca Abeh al meu, el strălucea şi spunea: "Vezi! Copiii vor salva ţara!" şi mă lua în braţe. Apoi oaspeţii - bărbaţii somalezi care aşteptau politicoşi ca tata să vină acasă ca să discute cu el - mă priveau toţi şi râdeau spunând că arătam exact ca tata, cu fruntea rotundă şi pomeţii înalţi. Mai târziu, el mă îmbrăţişa şi spunea că eu eram singurul lui fiu. Asta îl făcea pe Mahad să mă urască şi mai mult.

Uneori, şi mama primea vizitatori: alte femei somaleze, Dhul-bahante, ca şi ea, care aproape toate lucrau ca menajere în gospodăriile saudite. Pe una dintre ele o chema Obah. Era tânără şi frumoasă, mereu îmbrăcată frumos. Unghiile îi erau mereu vopsite cu henna, iar când vorbea, îşi ridica mâinile în aer, lăsând, spre dezgustul mamei, un iz de fum de ţigară. Într-o zi, Obah a trebuit să-i părăsească pe oamenii pentru care lucra, de teama de a nu fi dezonorată; sau poate că fusese dezonorată şi de aceea a trebuit să plece.

Mama nu era de acord cu manifestările feminine ale lui Obah şi nici cu fumatul. Ea vedea această frivolitate ca pe un păcat. Totuşi, a fost de acord să o găzduiască; Obah era din acelaşi clan ca şi ea şi se cuvenea să o adăpostească.

Nouă, copiilor, ne plăcea să o avem pe Obah în casă. Râdea şi împrăştia fumul de ţigară peste tot şi-şi purta eşarfa atât de lejer pe cap, încât îi puteai vedea cerceii din aur. Folosea o pudră galbenă şi apă pentru a-şi păstra pielea moale şi netedă. Nu era deloc ca mama noastră, austeră şi pretenţioasă.

Într-o zi, eu şi Mahad am furat câteva ţigări de la ea. Le-am fumat şi am vomitat. Atunci, mama i-a spus că trebuie să plece. Nu ştiu unde s-a dus după asta, dar peste câteva luni am aflat de la membrii Dhulbahante că Obah fusese arestată şi acuzată de prostituţie. Ni s-a spus că a fost închisă, biciuită în public şi apoi deportată în Somalia.

Pentru saudiţi, simplul fapt că Obah era singură în ţara lor era suficient pentru a stabili că este o prostituată; nu mai era nevoie de alte dovezi. Iar pentru regimul lui Siad Barré din Somalia, simplul fapt de a-ţi fi părăsit ţara şi a-ţi fi căutat de lucru în afară era suficient pentru a te cataloga drept un disident periculos al regimului.

Când a aflat tata ce s-a întâmplat cu Obah, s-a înfuriat foarte tare. "Ăsta nu e Islam - ăştia sunt saudiţii care pervertesc Islamul", urla el. Tata era musulman, dar îi ura pe judecătorii saudiţi şi legea saudită; el considera totul barbar, toată civilizaţia de deşert a Arabiei. Ori de câte ori auzeam de o execuţie sau o lapidare, mama zicea mereu: "E legea şi voinţa lui Dumnezeu, cine suntem noi să judecăm?" Dar ştiam cu toţii că saudiţii erau cei care câştigau mereu dacă un somalez hotăra să te dea în judecată.

Tata îi dispreţuia întru totul pe saudiţi. Pe 16 septembrie 1978, a fost o eclipsă de lună în Riyadh. A devenit vizibilă după-amiaza târziu: o umbră întunecată, mişcându-se încet peste faţa palidei luni, pe cerul de un albastru întunecat. S-a auzit o bătaie nebunească în uşă. Când am deschis, vecinul ne-a întrebat dacă suntem în siguranţă. Spunea că este Ziua Judecăţii, când Coranul spune că soarele va răsări din vest, şi mările se vor revărsa, când toţi morţii se vor ridica, iar îngerii lui Allah ne vor cântări păcatele şi virtutea, trimiţându-i pe cei buni în paradis şi pe cei răi în iad.

Deşi abia se întuneca, chemarea la rugăciune s-a auzit brusc, dar nu din fiecare moschee pe rând, aşa cum se întâmpla de obicei, ci toate moscheile urlând deodată, peste tot în oraş. Se auzeau ţipete în cartier. Când am privit afară, am văzut oameni care se rugau pe
stradă. Mama ne-a chemat înăuntru şi ne-a spus: "Toată lumea
se roagă. Ar trebui să ne rugăm şi noi".

Cerul s-a întunecat. Era un semn! Acum, şi mai mulţi vecini ne băteau în uşă, cerându-ne să ne căim pentru toate greşelile noastre. Ne spuneau nouă, copiilor, să ne rugăm pentru ei, întrucât rugăciunile copiilor erau ascultate mai repede. Porţile iadului se căscau în faţa noastră. Eram toţi în panică. În cele din urmă, Abeh a venit acasă, mult după miezul nopţii.

- Abeh! am alergat noi la el. E Ziua Judecăţii! Trebuie să-i ceri mamei să te ierte!

Tata s-a aplecat până a ajuns la înălţimea noastră şi ne-a îmbrăţişat.

- Dacă mergeţi la un saudit şi faceţi asta, a spus el şi a bătut tare din palme în faţa noastră, va provoca Ziua Judecăţii pentru saudiţi. Ei sunt oi.

- Deci nu e Ziua Judecăţii?

- A căzut o umbră peste lună, ne-a explicat el. E normal.
O să treacă.

Abeh a avut dreptate. În Ziua Judecăţii soarele avea să răsară din vest, dar în dimineaţa următoare soarele era la locul lui, gras şi implacabil, iar sfârşitul lumii nu venise încă.

Casa noastră din Riyadh avea un balcon la etajul superior al aripii destinate femeilor, unde dormeam noi. Era acoperit cu o draperie şi un grilaj sofisticat. Puteam să stăm acolo şi să privim în stradă fără să fim văzute, şi mama făcea uneori lucrul acesta ore în şir. Într-o după-amiază, în timp ce stătea acolo, a zărit doi somalezi îndreptându-se spre casa noastră. Când i-a recunoscut, a scos un sunet înăbuşit. Se întâmplase ceva.

Bărbaţii au bătut la uşă, şi mama a spus: "Ştiu că s-a întâmplat ceva rău. E vorba despre fiul meu?" Ei au spus că da. Fratele meu vitreg, Muhammad, fusese lovit de un camion în Kuweit şi murise.

Nu-mi aminteam nimic despre acest frate mai mare al meu, rodul unei căsătorii anterioare a mamei mele cu un alt soţ pe care nu-l plăcuse. Mama îmi spusese poveşti despre Muhammad. Omorâse un scorpion care mă muşcase când eram mică: sigur nu-mi aminteam scorpionul şi cum Muhammad mă dusese în casă? Nu-mi aminteam. Muhammad plecase din Mogadiscio când eu aveam doi sau trei ani, pentru a trăi cu tatăl lui în Kuweit.

Dar mama vedea în Muhammad salvatorul ei. Ea zicea mereu: "Când o să crească, Muhammad va veni şi mă va salva de la viaţa asta". După ce a aflat despre moartea lui, mama s-a dus în camera ei şi un nor de tristeţe şi întuneric a învăluit casa. Femeile
Dhulbahante au venit, au îngrijit-o şi ne-au gătit, pentru că mama era
împietrită. Era ca şi când ar fi fost în comă, nu plângea, nu striga la noi. Pur şi simplu, zăcea acolo, cu inima zdrobită. Toţi adulţii ne spuneau ca măcar de data aceasta să fim cuminţi şi, pentru prima dată, aşa am fost. Când s-a întors tata din Etiopia, şi el a fost bun cu ea. Era plin de afecţiune faţă de mama, o striga Asha şi a ţinut-o
de mână până când, în cele din urmă, s-a ridicat din pat.

Abeh s-a hotărât să-şi ţină întâlnirile politice acasă; astfel putea să petreacă mai mult timp cu noi. Cam între cinci şi douăzeci de bărbaţi veneau la aceste întâlniri şi vorbeau şi mâncau până la trei sau patru dimineaţa. Uneori, veneau şi soţiile lor şi o ajutau pe mama la bucătărie, dar nu erau niciodată destul de bune pentru ea. Avea nevoie de ajutor ca să-i primească pe toţi oamenii ăştia, iar eu aveam aproape nouă ani - eram destul de mare ca să pot face treabă în casă.

Aceste întâlniri se ţineau aproape în fiecare săptămână. Trebuia să fac curat şi să ajut la pregătirea mesei toată după-amiaza, în timp ce Mahad, fiind băiat, se juca în vecini, iar Haweya, fiind prea mică pentru a face treabă, mă necăjea. Era destul de rău, dar ceea ce uram cu adevărat era să spăl vasele după cină, noaptea târziu, grămezi de pahare şi farfurii murdare care se înşirau peste tot. Trebuia să mă urc pe o cutie ca să ajung să spăl oalele de gătit. Una dintre ele era atât de adâncă, încât puteam intra în ea ca să o curăţ. Îmi amintesc cât de furioasă şi nemulţumită mă simţeam şi cât îmi era de somn.

Într-o noapte, n-am mai suportat. Eram atât de obosită, încât am făcut teanc o parte din vase şi le-am băgat în frigider - pur şi simplu, le-am ascuns. Apoi le-am spălat repede pe celelalte cât să pară bucătăria curată. În dimineaţa următoare, în zori, când tata s-a trezit pentru rugăciune, a deschis frigiderul ca să ia un pahar cu apă rece, şi teancul de vase murdare s-a prăbuşit pe podea. Zgomotul a fost infernal - a trezit pe toată lumea - şi mama s-a repezit în dormitorul meu. M-a tras din pat şi m-a pus să spăl vasele înainte să plec la şcoală.

Am plâns, spunând că nu era corect. A intrat şi tata când aproape terminam şi mi-a spus: "Nu e corect, dar nu e o idee bună nici să pui vasele murdare în frigider". Spune-i mamei: "Sunt obosită, o să le termin dimineaţă". Tata era bun, însă uneori părea să nu înţeleagă deloc determinarea mamei mele de a inculca obedienţă şi responsabilitate în mine, fiica ei cea mare.

*

Într-o zi, în 1979, tata a venit acasă devreme şi a spus că urma să fim deportaţi. Aveam douăzeci şi patru de ore la dispoziţie pentru a părăsi ţara. Nu am ştiut niciodată motivul.

În loc să mă duc la şcoală, a trebuit să împachetăm, în timp ce mama urla la tata cu o furie groaznică. "E numai vina ta", îi reproşa ea. "Dacă ţi-ar fi păsat destul de familia noastră nu s-ar fi întâmplat asta. Îţi încredinţezi secretele oricui."

Am plecat la aeroport. Tata a spus că trebuia să luăm primul avion, altfel poliţia saudită avea să vină să ne ridice. Avionul zbura spre Etiopia, dar mama a insistat că nu puteam merge într-o ţară care nu era musulmană. Singurul alt zbor era către Sudan. Tot drumul, mama s-a uitat în gol la cer.

Când am aterizat în Sudan, nu ni s-a dat voie să intrăm în ţară. Am petrecut patru zile în aeroportul din Khartoum. În cele din urmă, ne-am urcat în alt avion, şi de data aceasta chiar a fost Etiopia. Cei mai răi necredincioşi trăiau acolo, dar nu aveam de ales.

Din volumul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura RAO