De ce nu va cădea Grecia

Lupta dintre centrii de putere ai capitalismului se intensifică. Declaraţiile de o parte şi de alta reflectă acest lucru. În ultimile luni, piaţa a indicat că nu numai Grecia, Portugalia şi Irlanda sunt privite cu suspiciune referitor la capacitatea de a rambursa datoriile publie, dar şi Italia şi Spania.


Nou este că pieţele financiare au o voce în creştere, subliniată şi prin reducerea rating-ului Italiei. Devine clar că această criză se agravează deoarece politicile publice nu produc răspunsul care ar calma pieţele şi ar pune capăt crizei. S-ar putea ca întârzierile în luarea unor decizii cheie la nivel european să ducă la stagflaţie.


Multe bănci, fonduri de investiţii şi fonduri de pensii din Europa au în bilanţurile lor titluri de stat din Grecia. Acestea sunt noile active "toxice" din sistemul financiar, dar piaţa ar putea include în această categorie şi titluri ale altor ţări enumerate mai sus. În iulie 2007 băncile aveau în portofoliu multe titluri rezultate din împachetarea unor active bune (inclusiv titluri de stat) împreună cu active proaste (de obicei din altă arie decât guvernele). Atunci băncile şi-au pierdut încrederea unele în celelalte şi nu mai doreau să-şi acorde credite reciproc. Securitizarea excesivă (împachetarea) făcea ca preţul activelor să nu mai poată fi stabilit. Din această cauză nu au mai existat tranzacţii, adică piaţa a dispărut. Băncile centrale au trebuit să intervină pentru a suplini lipsa banilor privaţi cu bani publici.


Aşa s-ar putea întâmpla din nou în curând. Băncile care deţin active ale guvernelor din ţările enumerate mai sus pot să fie izolate pe piaţa monetară interbancară. Ele nu vor mai avea acces la fonduri şi astfel piaţa se poate opaciza din nou. Băncile europene au deja mai puţini dolari SUA decât le trebuie, fapt ce a necesitat anunţarea publică a uni program comun al Fed, BCE, Banca Japoniei şi Banca Angliei pentru furnizarea de lichiditate în dolari. Deja se vorbeşte de un posibil faliment "controlat" al Greciei, adică fiecare ţară să îşi slaveze propriile bănci şi alte entităţi financiare care au în activ titluri ale statului grec. Această soluţie nu este însă posibilă deoarece factura cumulată a costurilor directe şi indirecte ale falimentului controlat este mai mare decât ce a salvării Greciei. S-ar putea să dispară încrederea (piaţa) şi, pe această rută, să apară stagflaţie în Europa. De aceea este Grecia "too big to fail".
Dacă piaţa ar dispărea din nou pentru o perioadă, băncile centrale ar trebui din nou să înlocuiască banul privat cu banul public. De data aceasta, scala intervenţiilor ar fi însă mult mai mare. Spre deosebire de episodul apărut după iulie 2007, de data aceasta ar avea nevoie de bani nu numai băncile, care, ca şi atunci, nu s-ar mai împrumuta între ele pentru o perioadă relativ mare, dar şi guvernele care se confruntă cu criza datoriilor şi pe care pieţele private nu doresc să le mai finanţeze.


Noua situaţie ar adăuga probleme. În primul rând, băncile centrale ar avea în bilanţurile lor multe titluri publice de slabă calitate. Aceasta ar reduce încrederea publicului în băncile centrale, reducând capacitatea acestora de a lupta împotriva inflaţiei atunci când va fi cazul. În al doilea rând, ar fi nevoie de un volum mult mai mare de sterilizări dacă băncile centrale doresc ca banii să nu producă inflaţie. Desigur, băncile ar pune banii primiţi înapoi în depozite la banca centrală, ceea ce ar echivala cu o imobilizare a fondurilor lor, adică ar duce la amânarea reluării creşterii economice sau chiar la recesiune.


Unii dintre politicienii zonei euro nu par să înţeleagă că opacizarea pieţei interbancare ar putea deveni curând realitate şi că acest scenariu s-ar putea adeveri. Ca să împiedice acest lucru, statele lichide au nevoie să furnizeze mai mulţi bani EFSF-ului ca să calmeze pieţele. Cu cât se va întârzia mai mult această soluţie, sau oricare alta acceptabilă de către piaţă, cu atât băncile centrale vor fi nevoite să tipărească bani, producând în final inflaţie.


Deocamdată, spectrul recesiunii face ca volatilitatea să rămână mare pe piaţa datoriilor suverane. La rândul ei, volatilitatea mare poate face ca unele ţări chiar să intre, din această cauză, în recesiune. Probabil că este dificil pentru politicieni să convingă publicul din Germania, Franţa şi alte ţări solvabile şi lichide din zona euro să accepte ca o parte din banii lor să meargă la EFSF. Dar şi mai greu va accepta publicul o eventuală stagflaţie.