Necredincioasa (II)/ de Ayaan Hirsi Ali

Ziarul Financiar 30.09.2011

O carte care a cutremurat şi a zguduit din temelii lumea musulmană şi pe cea occidentală Ayaan Hirsi Ali a fost numită de către Time drept una dintre cele mai influente 100 de personalităţi din lume. S-a născut în Somalia, fiică a unuia dintre cei mai puternici oponenţi ai regimului dictatorial. La vârsta de 8 ani părăseşte Somalia pentru a pleca în exil împreună cu familia în Arabia Saudită, apoi în Etiopia şi Kenya. A captat atenţia lumii întregi odată cu moartea lui Theo van Gogh, care a fost regizorul filmului Submission (Supunere), al cărui scenariu a fost scris de Ayaan Hirsi Ali.

Criminalul i-a lăsat un mesaj de ameninţare pe cadavrul acestuia. De atunci trăieşte permanent sub pază. Este scriitoare, activistă pentru apărarea drepturilor femeilor, politician. Ayaan Hirsi Ali este unul dintre cele mai controversate personaje din Europa, o ţintă pentru terorişti şi o eroină a timpurilor noastre.

Crescută întro familie nomadă musulmană din Kenya, autoarea a supravieţuit războiului civil, mutilării genitale şi bătăilor crunte. A fost educată de către imami în Kenya şi Arabia Saudită că dacă nu îşi acoperea capul, tragedii cumplite se abăteau asupra ei, a fugit din Africa în Europa pentru a scăpa de o căsătorie impusă, a cerut azil politic şi şi-a început studiile politice şi mai apoi lupta pentru dreptul femeilor musulmane şi reformarea Islamului. Deşi trăieşte sub permanentă ameninţare, renegată de propriul tată şi de întreaga familie, refuză tăcerea. O carte care o să-ţi acapareze imaginaţia, purtându-te într-o lume despre care probabil n-ai fi ştiut niciodată. Pornind de la povestea ei individuală, creează o operă de dimensiuni universale, triburi, clanuri, familii, mutilare genitală, căsătorii aranjate, dezumanizare sunt doar câteva din problemele pe care Ayaan Hirsi Ali ni le aduce la lumină.

Continuăm cu un nou episod.

Orfani şi văduve care plâng

În Etiopia, la început, am locuit într-un conac vechi, în inima capitalei. Avea scaune care păreau neobişnuite după o viaţă de stat pe podea. Erau podele din lemn, un covor persan şi, spre surprinderea noastră, chiar şi servitori care să gătească şi să deretice. Cred că era pentru prima dată când vedeam o grădină cu gard-viu şi flori, un iaz şi un grădinar.

Cred că acest conac aparţinea guvernului etiopian şi era folosit pentru a găzdui demnitari străini. Căci în ţara asta tatăl meu era un om important. O maşină oficială venea şi îl ducea în anumite locuri. Întâlnirile aveau loc în mod constant la parter; bărbaţi de culoare, graşi fumau mult şi ţipau unul la celălalt, tolăniţi în jilţurile din sufragerie.

După aceşti bărbaţi, toţi exilaţi somalezi, situaţia acasă, în Somalia, era în fierbere. Mişcarea de opoziţie a tatei, numită SSDF, atrăgea valuri mari de voluntari. Oameni care reuşiseră să treacă graniţa acum nu mai veneau ca să scape, ci să se pregătească de luptă. Erau gata să moară numai ca să se răzbune pe Afwayne. Încă îl mai numeau aşa, Siad Barré, Gură Mare, marea gură care-i zdrobea pe oameni.

În 1974, o revoluţie a răsturnat monarhia etiopiană, pe împăratul Haile Selassie. Un comitet format din ofiţeri de rang inferior şi soldaţi înrolaţi, cunoscut sub numele de Derg, a preluat conducerea, printre acesta numărându-se şi brutalul Mengistu Haile Mariam, care a devenit preşedinte al Etiopiei. Siad Barré a profitat de acest moment pentru a invada regiunea Ogaden, pe care Etiopia şi-o revendica, dar care în mare parte era ocupată de somalezi, din subclanul Ogaden al lui Darod. Comitetul revoluţionar etiopian a cerut ajutor sovietic, iar sovieticii, abandonându-l pe Siad Barré, au trimis ajutoare masive etiopienilor. Armata lui Siad Barré a fost nevoită să se retragă. În mod firesc, Etiopia a acordat adăpost şi ajutor forţelor care i se opuneau lui Siad Barré, printre care se număra şi mişcarea tatălui meu, SSDF.

În 1978, în ziua în care am părăsit Somalia şi am plecat în Arabia Saudită, presupusa lovitură de stat împotriva guvernului lui Siad Barré fusese condusă de către ofiţeri de armată care erau toţi Macherten, ca şi tatăl meu. Pentru a-i pedepsi, Siad Barré şi-a trimis armata ca să pustiască pământurile Macherten. Trupele lui au ars aşezările, le-au violat pe femei şi au distrus rezervoarele pe care le construiseră nomazii ca să colecteze apa de ploaie. Mii de oameni au murit de foame şi de sete. Guvernul a furat proprietăţile Macherten şi a numit asta comunism. Cu fiecare atac al lui Siad Barré, şi mai mulţi voluntari se revărsau peste graniţa cu Etiopia, căutând să se înroleze forţelor SSDF şi să caute răzbunare.

Când familia noastră a ajuns în Etiopia, SSDF era o armată cu o bază de luptători la graniţă, într-un loc numit Diridawa. Sediul era un conac chiar în afara capitalei Addis Abeba, în spatele unui zid înalt în vârful căruia erau sticlă şi sârmă ghimpată şi un gardian la poartă.

Abeh ne-a înscris pe toţi trei la şcoală, unde se preda în amharică. Noi nu vorbeam decât somaleză sau arabă, aşa că totul ne-a fost pentru o vreme complet străin. Până să pot comunica, am realizat ceva surprinzător: fetiţele de la şcoala la care mergeam nu erau musulmane. Ele spuneau că sunt Kiristaan, creştine, ceea ce în Arabia Saudită era o insultă hidoasă când ne jucam, însemnând impur. M-am dus uluită la mama, care mi-a confirmat lucrul acesta. Etiopienii erau kufr; până şi învelişul sonor al cuvântului era plin de dispreţ. Ei obişnuiau să bea alcool şi nu se spălau cum se cuvine. Erau dezgustători.

Puteai să vezi diferenţa de pe stradă. Femeile etiopiene purtau fuste doar până la genunchi şi chiar şi pantaloni. Fumau ţigări, râdeau în public şi-i priveau pe bărbaţi drept în ochi. Copiii erau lăsaţi să se zbenguie în voie oriunde voiau.

Etiopienii erau, de asemenea, mult mai săraci decât orice alt gen de oameni pe care îi văzusem eu vreodată, chiar mai săraci decât oamenii din Mogadiscio. Familii întregi de leproşi - unii dintre ei - copii cu muşte peste ochii lor lipicioşi şi cu membrele lor slabe - ne implorau să le dăm bani în drum spre şcoală. Era dureros să treci pe lângă ei. Totuşi, cel mai mare rău îl reprezentau ochii goi, gri-gălbui ai unui cerşetor orb care stătea pe jos. Mă cutremuram când mă apropiam de colţul acela.

Odată, o femeie care mergea în faţa noastră pe stradă în Addis Abeba pur şi simplu şi-a întins picioarele, uşor îndoite şi a urinat sub fusta ei lungă, chiar pe marginea drumului. Faţa mamei s-a contorsionat, plină de dezgust. Dispreţuia Etiopia. Dar, în ciuda cerşetorilor şi a mizeriei, eu o adoram. Oamenii erau cumsecade. Profesoara nu ne pedepsea pe nici unul mai mult decât pe altul. Pentru prima dată, îmi făcusem prieteni. Nu trebuia să mai purtăm eşarfe sau robe lungi; puteam să alergăm şi chiar alergam, pentru prima dată de ani de zile. Şi nu mai trebuia să spăl rufele sau vasele. Mă simţeam eliberată.

După câteva luni, ne-am mutat în cealaltă parte a oraşului, la sediul SSDF, în spatele zidurilor înalte. Nu-mi amintesc nici un fel de anunţ: într-o după-amiază, pur şi simplu am fost aduşi acolo, după şcoală, de către şoferul lui Abeh. Clădirea asta probabil că fusese odată un hotel mare şi splendid, cu scări din marmură, balustrade şi coridoare cu covoare care păreau nesfârşite. Am fost cazaţi în două dormitoare la capătul unui coridor de la parter şi aveam o baie şi o bucătărioară.

La început, mâncarea ne era adusă de la bucătăriile mari şi gătită de bucătarul etiopian. Când tata era acasă, bucătarul trebuia să guste mâncarea în faţa noastră ca să se asigure că nu fusese otrăvită. Aveam voie să mergem la bucătărie şi să alergăm pe afară, dar, dacă eram prinşi în birouri, tata o implora pe mama să aibă mai multă grijă de noi.

Mama a încercat să ne ţină înăuntru, dar nu a reuşit pentru multă vreme. Toată clădirea a devenit repede spaţiul nostru de explorat. Pentru noi, asta era o mare aventură. Adiss e verde şi plină de viaţă - plouă deseori -, iar terenul pe care se afla situat complexul părea imens. Dacă îl sâcâiam pe gardianul de la poartă prea mult, atunci el obişnuia să ne arunce în vechea fântână din piatră de lângă intrare, care era atât de adâncă, încât nu ne puteam căţăra singuri ca să ieşim.

Zeci de oameni în uniforme verzi intrau şi ieşeau. Când se îndreptau către graniţă, purtau arme. Totuşi, cei mai mulţi erau în convalescenţă; fuseseră evacuaţi de pe front şi trimişi la spital, iar acum se refăceau în urma rănilor şi amputărilor. Unii dintre răniţi erau prietenoşi şi se jucau cu noi în ţărână.

După câteva săptămâni, mama a scos grătarul pentru cărbuni şi a început să pregătească ea mâncarea pe pământ, în faţa camerelor noastre. Soldaţii se mişcau încoace şi încolo. Unii rămâneau să-l aştepte pe tata să-şi termine transmisiunea de seară la Radio Kulmis; aceste programe făceau ca vocea lui să fie recunoscută imediat de o întreagă generaţie de somalezi aflaţi în exil. Aveam seri de poezie care ne aminteau de rădăcinile noastre somaleze. Mama gătea chapattis şi carne înăbuşită cu ierburi, iar bărbaţii recitau versuri pe care le memoraseră şi dădeau replici inteligente. Unul dintre ei era un mare poet modern a cărui operă mama o ştia pe de rost, Khalif Sheikh Mohamoud.

Poate e voia Domnului ca acei din clanul Macherten să fie înghiţiţi ca mierea.

Ca fructele sălbatice pe câmpia Do'aan, cei din clanul Macherten
sunt devoraţi.

Bărbaţi înfometaţi tânjesc să muşte cadavrele zăcând.

Orfani care plâng, soţii văduve sunt vitregiţi de familie.

Oamenii trebuie să accepte că sunt muritori, căci aşa cere Allah.

Dar e greu să accepţi victoria opresorului asupra cadavrelor
împrăştiate.

În somaleză, rimele bocesc; te bântuie cu tristeţea lor.

După astfel de seri, mama se îmbuna vizibil. Ne spunea poveşti de pe vremea când era micuţă: cum privea mari poeţi luându-se la întrecere lângă focul din deşert, recitând din ce în ce mai maiestuos până când toţi cădeau de acord că descoperiseră un nou poet cu adevărat mare.

Însă majoritatea acestor bărbaţi fără membre, răniţi, din Etiopia, ştiau că nu erau mari poeţi şi simţeau că vieţile lor se sfârşiseră. Eşecul plutea în aer, nespălaţi cum eram, duhnind a fum de ţigară, lipsiţi de odihnă şi întru câtva deznădăjduiţi. Aproape toţi eram nemulţumiţi. Se plângeau de Abdellahi Yusuf, liderul SSDF. Spuneau că avea favoriţi şi că păstra poziţiile înalte pentru rudele din subclanul lui. Aproape toţi bărbaţii care nu erau Macherten plecau din cauza lui Abdellahi Yusuf, iar cei care rămâneau bombăneau întruna împotriva lui.

Abdellahi Yusuf era un Omar Muhamud. Mama ne spunea că cei din clanul Omar Muhamud mereu au crezut că ei trebuie să fie la conducere, dar că mereu stricau lucrurile. Sigur că mama fusese căsătorită cu un Osman Muhamud, de aceea gândea aşa. La somalezi totul ţine de familie: cei din clanul Osman Muhamud sunt aroganţi. Cei din clanul Dhulbahante sunt inflexibili. Cei din clanul Isaq mestecă qat.

Aşa stau lucrurile. Eu sunt un Osman Mahamud deoarece, cu treisprezece generaţii în urmă, am avut un strămoş pe nume Mahamud care a avut un fiu numit Osman. De fapt, Mahamud a avut trei fii - poate mai mulţi -, însă doar trei dintre ei au fost destul de puternici ca să-şi creeze subclanuri. Osman, cel mai mare dintre ei, era născut să fie războinic, să conducă, de aceea cei din clanul Osman Mahamud sunt atât de aroganţi - simt că au prin naştere dreptul înnăscut de a conduce. Isse, cel mai tânăr fiu, era văcar şi poet, iar cei din clanul Isse Mahamud, din care este şi bunica mea, încă mai fac astfel de lucruri. Omar era fiul mijlociu, un veşnic nemulţumit, de aceea cei din clanul Osman Mahamud nu reuşesc niciodată nimic.

Aşa umbla vorba. Din cauză că oameni nepotriviţi de aflau la conducerea bazei logistice a SSDF, nu erau suficiente arme. Muniţia nu sosea la timp. Oameni pe care şi noi îi cunoşteam erau omorâţi: soldaţi prietenoşi care cu o săptămână în urmă se aşezaseră şi se jucaseră cu noi fuseseră seceraţi fără sens. Erau masacre în care sute de oameni erau ucişi sau răniţi. Astea erau conversaţiile pe care le auzea mama în timp ce gătea. Tata îşi prezenta mereu lupta la modul eroic, dar pentru mama, pe măsură ce asculta, realitatea părea să fie moarte şi haos, visul unei Somalii independente şi libere se spulbera nefericit sub ochii ei.

Nu prea mai vedeai femei somaleze în clădirea aceea, iar noi eram singurii copii. Toţi ceilalţi lideri ai armatei din exil îşi ţineau familiile în Kenya, cam la opt sute de kilometri mai la sud, unde trăia o mare comunitate de somalezi. Aşa că mama trebuia să ne crească înconjuraţi doar de bărbaţi. Şi ea ura lucrul ăsta.

Unii dintre bărbaţi se aşteptau să le facă ceai. Mulţi dintre ei mestecau qat şi lăsau după aceea resturile peste tot. Odată, ne-a prins pe mine şi pe Haweya prefacându-ne că bem ceai din ceştile goale, fluturând mucurile de ţigări în aer şi mestecând frunze de qat. S-a înfuriat. "Nu poţi să creşti fete într-un loc ca ăsta!" a strigat ea la tatăl meu. "Crezi că vor fi copii la infinit? Cum pot creşte fetele într-o baracă, printre bărbaţi? Ce-i faci familiei noastre?"

Eu şi sora mea credeam că era păcat să irosim puţinul timp pe care ni-l petreceam cu Abeh cu certuri de genul acesta. Uram să-i aud pe părinţii mei certându-se. Deşi niciodată, din câte ştiam eu, nu ridicase mâna asupra mamei, uneori Abeh se înfuria foarte tare. Într-o după-amiază, am văzut sosind o ambulanţă, iar tata a intrat ca o furtună în camera noastră. În timpul unei dispute, un bărbat dăduse să-l lovească, ne-a spus el, aşa că îl doborâse pe omul acela la pământ şi îi rupsese piciorul.

Mama a rămas însărcinată. A pierdut copilul, un băieţel, care s-a născut mort. Preţ de câteva săptămâni, a stat în spital şi s-a întors foarte tăcută, plină de amărăciune şi imprevizibil de ostilă.

După ce am trăit în Etiopia timp de un an, tata a hotărât, în cele din urmă, că mama avea dreptate: trebuia să fim în preajma altor familii. Avea să ne mute în Kenya, unde locuiau majoritatea celorlalte familii de exilaţi. Mama nu voia să meargă în Kenya, ci într-o ţară musulmană. Kenya era o ţară de necredincioşi. Dar Abeh a fost cel care a luat decizia.

Aşa se face că, atunci când am împlinit zece ani, trăisem deja în trei regimuri politice diferite, toate nişte eşecuri totale. Statul poliţienesc instaurat la Mogadiscio înfometase poporul şi îl asuprea. Legea islamică din Arabia Saudită îi trata pe jumătate din cetăţenii săi ca pe nişte animale, fără nici un drept sau recurs, descotorosindu-se de femei fără pic de respect. Şi vechea regulă somaleză a clanului care te salva când aveai nevoie de refugiu, atât de uşor se dizolva în suspiciune, conspiraţie şi răzbunare. În anii următori, lupta dintre clanuri avea să se înteţească, sfâşiind în cele din urmă Somalia în bucăţi şi aruncând-o într-unul dintre cele mai distructive războaie civile din Africa.

Sigur că pe atunci nu vedeam lucrurile în felul acesta.

Din volumul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura RAO