Opera cutremurătoare a unui geniu rătăcitor/ de Dave Eggers

Dave Eggers, unul dintre copiii teribili ai tinerei generaţii de scriitori americani, s-a născut în Chicago în 1970 şi a studiat la University of Illinois. A început să scrie ca editor la Salon.com şi în 1990 a fondat revista Might. Debutează strălucit în 2000 cu Opera cutremurătoare a unui geniu năucitor (A Heartbreaking Work of a Staggering Genius), o carte autobiografică care a devenit în scurt timp bestseller, numărându-se printre finalistele la Pulitzer Prize şi fiind aleasă cartea anului de publicaţiile Los Angeles Times, San Francisco Chronicle, Washington Post şi Time. Doi ani mai târziu îi apare primul roman, Să te ţii alergătură! (You Shall Know Our Velocity; Humanitas Fiction, 2007), care s-a bucurat de un succes răsunator. O pseudourmare intitulată The Only Meaning of the Oil-Wet Water apare în 2004 şi povesteşte aventura sud-americană a două personaje din romanul anterior. Eggers continuă să publice cu succes volume de proză scurtă: How We Are Hungry (2004), The Unforbidden is Compulsory; or, Optimism (2004), Short Short Stories (2005). Pentru cel mai recent roman roman al său, What Is the What: The Autobiography of Valentino Achak Deng (2006), David Eggers a fost nominalizat printre finaliştii la National Book Critics Circle Prize.

*

* *

Când treceam pe lângă un cimitir plescăiam din limbă şi ne minunam, suspicioşi. Mai ales cele mari, cele aglomerate, doar câţiva pomi, tot acel gri, ca un fel de scrumieră uriaşă. Când treceam pe lângă, Toph nu putea să se uite, iar eu mă uitam doar ca să văd, ca să-mi reconfirm promisiunea că nu voi ajunge niciodată într-un loc ca ăsta - ale cui sunt mormintele astea? Pe cine alină ele? -, n-o să mă las niciodată să ajung într-un loc ca ăsta, dacă voi dispărea şi eu de tot....

Am viziuni ale decesului meu: Când o să ştiu că nu mi-a mai rămas prea mult timp - spre exemplu, dacă de fapt am SIDA aşa cum cred că probabil am, dacă cineva are, eu sunt acela, de ce nu - când o să-mi sune ceasul, o să plec pur şi simplu, o să-mi iau la revedere şi o să plec şi apoi o să mă arunc într-un vulcan.

Nu că ăla pare un loc potrivit să îngropi pe cineva, dar aceste cimitire municipale, sau oricare alt cimitir, dacă tot vorbim despre asta, ca cele de pe autostradă, sau ca cele din mijlocul oraşului, cu toate acele cadavre şi pietrele corespunzătoare - o, sunt prea primitive şi vulgare, nu-i aşa? Groapa, şi cutia, şi piatra în iarbă? Şi facem să strălucească acest procedeu, şi îl găsim adecvat şi dramatic, minunat de auster, stând acolo lângă groapă când lăsăm cutia. E incredibil. Barbar şi rudimentar.

Deşi ar trebui să spun că am văzut odată un loc care părea să se potrivească. Mergeam - aş spune "o luasem pieptiş", dacă am fi făcut altceva decât să fi mers, dar de vreme ce doar mergeam, nu voi folosi expresia "a lua-o pieptiş" , pe care toată lumea se simte obligată să-o folosească de fiecare dată când e afară şi acolo se află o pantă cât de mică - într-o pădure deasupra unui afluent al Amazonului numit Carapa. Eram la un picnic, cu alţi câţiva jurnalişti - doi de la revista Reptile - şi un grup de herpetologi, o gaşcă de americani grăsuţi experţi în şerpi, cu aparate de fotografiat, şi fusesem aduşi prin pădurea asta, pe o cărare care şerpuia urcând, căutând boa constrictori şi şopârle. După vreo patruzeci şi cinci de minute prin această pădure pestriţă întunecată, pădurea s-a spart brusc şi noi eram în capul potecii, într-un luminiş, deasupra râului şi în acel moment puteai să vezi onest la câteva sute de mile. Soarele apunea şi în acel cer amazonian enorm erau dâre de albastru şi oranj, pete groase din ele, amestecate lejer, ca nişte vopseluri mânjite cu degetul. Râul curgea încet dedesupt, de culoarea caramelului şi deasupra era pădurea, jungla, un haos de verde-brocoli cât vedeai cu ochii. Şi imediat înainte noastră erau douăzeci de cruci albe simple, fără nimic de geneul vreunei inscripţii. Un teren de îngropăciune pentru sătenii băştinaşi.

Şi mi-a trecut prin minte că aş putea să rămân acolo, dacă ar fi să fiu îngropat, cadavrul meu putrezind astupat de ţărână, aş suporta una ca asta acolo. Cu toată priveliştea şi tot restul.

A fost o sincronizare ciudată, de asemenea, pentru că ceva mai devreme în ziua aia am fost aproape sigur că o să părăsesc această lume, via piranha.

Am legat barca, un vapor de râu pe trei etaje, într-un mic cul-de-sac pe râu şi ghizii au început să pescuiască piranha, folosind doar prăjini şi fire, cu pui pe post de momeală.

Piranha îi înhăţau imediat. Era simplu ca bună ziua - ţopăiau pe punte, pleoscăind cu feţişoarele lor furioase.

Şi apoi, de cealaltă parte a vaporului, ghidul nostru american, un Bill cu barbă, înota. Apa, ca un ceai, făcea ca picioarele lui să arate roşii, pe sub, făcând şi mai deconcertant faptul că înota în mijlocul unei şcoli de peşti piranha.

- Haideţi! a zis el.

O, Doamne, în nici un caz.

Apoi toată lumea era în apă, herpetologii grăsuţi erau în apă, cu picioarele în ceaiul roşu ca un sânge. Mi se spusese că atacurile peştilor pirahna erau foarte rare (deşi s-au auzit cazuri), că nu aveam de ce să-mi fie teamă şi destul de curând am sărit din barcă şi înotam şi eu, relativ mulţumit că, chiar dacă se producea o frenezie feroce, cel puţin şansele mele erau mai bune decât dacă aş fi fost în apă singur - în timp ce peştii înfulecau din altcineva, aveam timp să înot spre un loc sigur. De fapt am făcut şi calculele, calculele cât i-ar lua peştelui să mănânce alte patru persoane vis-a-vis de cât mi-ar lua mie să ajung la mal. După trei sau patru minute, fiecare străbătut de panică, încercând să nu ating cu picioarele fundul nămolos, reducând mişcările la minim ca să nu atrag atenţia, am ieşit.

Mai târziu am încercat una din canoele scobite ale ghizilor. După ce câţiva herpetologi n-au reuşit să plutească în ea, am fost convins că eu, fiind atât de agil, pot să vâslesc şi să mă menţin la suprafaţă. M-am pus în canoea micuţă, mi-am găsit echilibrul şi m-am dus vâslind. Şi pentru o vreme mi-a ieşit. M-am depărtat de vapor, în aval, alternând loviturile mici de vâslă de-o parte şi de alta, imaginea exactă a priceperii şi a graţiei.

Dar la vreo două sute de metri în josul râului, canoea a început să se scufunde. Eram prea greu. Luam apă.

M-am uitat în spate la barcă. Ghizii peruvieni se uitau toţi, erau isterici. Mă scufundam în apa maro, curentul mă purta la vale şi ei râdeau, aduşi de spate. Se distrau de minune.

Canoea s-a răsturnat şi eu am căzut, în acest moment, în mijlocul râului, unde apa era mult mai adâncă, o nuanţă de maro mult mai închisă. Nu-mi vedeam picioarele. M-am căţărat pe canoea răsturnată, disperat.

Eram convins c-o să mă curăţ. Da, pirhana acolo lângă vapor nu se atinseseră de noi, dar cum să fii sigur că aici departe n-o să ciugulească un deget? Deseori ciugulesc degete de la mână sau picior şi asta produce sângerări şi de acolo...

O, Doamne, Toph.

Eram acolo şi canoea se scufunda iar, răsturnată, dar scufundându-se sub greutatea mea şi curând aveam să fiu iar de tot în acest râu, râul infestat cu pirahna şi scufundarea mea o să-i atragă - încercam, încercam să păstrez la minim mişcările, călcând apa doar, ca să plutesc - şi apoi voi fi înhăţat încet, bucăţi din gambele şi burta mea, apoi, după ce carnea va fi sfâşiată, şi sângele se va înşira, vor veni în rafale, o sută deodată, mă voi uita în jos şi-mi voi vedea extremităţile copleşite de o pâclă teribilă de dinţi şi sânge şi mă vor ciuguli până mă vor curăţa până la oase şi de ce? Pentru că trebuie să le arăt companionilor că pot să fac ce poate să facă orice ghid peruvian....

Şi m-am gândit la sărmanul Toph, acest sărman băieţaş, la trei mii de mile depărtare, stând cu soră-mea....

Cum de-am putut să-l părăsesc?

Din volumul în pregătire la Editura Humanitas Fiction, în colecţia "Raftul Denisei", în traducerea lui Adrian Buz