Opinie Adrian Vasilescu: Consumul nu are nici în mânecă şi nici în clin cu dobânda BNR

Autor: Adrian Vasilescu 12.10.2011

Statistica a publicat, ieri, rata inflaţiei pe septembrie. Astfel, am văzut că numărul lunilor în care preţurile au scăzut (rată negativă a inflaţiei) a urcat la patru. Aşadar, patru luni, una după alta, cu preţuri în scădere. Ceea ce înseamnă că puterea de cumpărare a populaţiei a crescut.

Totuşi, consumul menajelor îşi menţine rata negativă. Aşa că, zilele trecute, s-au făcut auzite voci potrivit cărora Banca Naţională ar fi vinovată pentru descurajarea consumului. Fiindcă nu a acceptat să reducă dobânda de politică monetară. De parcă, dacă oamenii de afaceri vor ca populaţia să ia credite şi să vină în magazine ca să le cumpere produsele, s-ar împrumuta la Banca Naţională. Se împrumută la băncile comerciale şi politica de creditare n-are o legătură directă (subliniez: în această toamnă!) cu dobânda de politică monetară a BNR. Detaliez. Băncile cumpără titluri de stat şi Ministerul de Finanţe a împins dobânzile între 6,83 şi 7,65 la sută. Cu mult peste dobânda-cheie. Totodată, băncile ţin încă sus dobânda la creditare. Care sunt, aşadar, evenimentele din piaţă care ar fi putut determina Banca Naţională să scadă dobânda de politică monetară? Mi s-ar putea răspunde: scăderea inflaţiei! Dar inflaţia ar trebui să fie un reper şi pentru băncile comerciale.

Sigur, datele statistice sugerează că - mai puţin unele excepţii - tendinţa inflaţiei este de scădere. Excepţiile invocate au în vedere, mai cu seamă, preţurile la energie termică. Dar, repet, tendinţa inflaţiei va fi de scădere. Cum va reacţiona Banca Naţională în faţa acestor tendinţe vom vedea la timpul potrivit. Important, acum, este un alt aspect. Acela că BNR are şi răspunderea asigurării stabilităţii financiare. Iar, pe acest plan, rolul dobânzii de politică monetară este important. Piaţa ne arată însă, cât se poate de limpede, că nu dobânda-cheie împinge băncile să menţină creditele scumpe.

Sigur, consumul nu poate să urce fără să existe o cerere solvabilă în creştere. Dacă ei, consumatorii, nu vor să cumpere sau vor să cumpere dar n-au bani, mărfurile vor sta în rafturi. Asta-i regula jocului în economia de piaţă. Fără îndoială că, în mare măsură, consumul stimulează producţia. Numai că, totuşi, în România lucrurile nu se petrec tocmai aşa. Oferta internă nu-i pregătită să răspundă cererii. Şi asta pentru că, ani în şir, atât înainte, cât şi după 22 decembrie '89, companiile româneşti au fost obişnuite să sfideze consumul. Mult timp, după decembrie '89, nimic n-a putut să convingă multe dintre aceste companii că lucrurile ar avea o altă ordine: nici înmulţirea stocurilor de produse finite, nici maldărele de mărfuri refuzate de consumatori, nici preţurile descurajante şi nici măcar pericolul falimentului. Nenumărate companii de stat - dar şi companii cu capital privat - au murit în braţe cu această concepţie răsturnată cu capul în jos.

Sigur, regula e regulă: potrivit literei cărţii, consumul stimulează producţia. Dar timpul şi împrejurările introduc în joc excepţii. Un timp, reglajul pieţei de consum l-a făcut inflaţia. Mecanismul inflaţiei a intervenit brutal, a golit buzunarele românilor şi a adus circulaţia monetară la nivelul ofertei. Atenţie: la nivelul cel mai de jos. Acum însă, având piaţă liberă funcţională, reglajul e făcut de importuri. Un reglaj la un nivel ceva mai sus, de această dată cantitatea de mărfuri urcând până la linia banilor în circulaţie. Cererea de consum însă, care până în 2008 creştea susţinută de salarii, de credite, de banii trimişi acasă de românii călători prin lume, acum îşi menţine o rată negativă. Şi totuşi, consumul nostru stimulează producţia… dar nu producţia din România, ci pe cea a altor ţări. E bine aşa?