Urmele paşilor ei (I)/ de Bogdan Hrib
E seară. O seară răcoroasă de primăvară. Copacii abia înfrunziţi foşnesc misterios şi vântul şuieră subţire pe aleile largi. Ultima cursă de la Giurgiu tocmai a acostat la cheiul 2 şi călătorii, puţini, la această oră se împrăştie spre ieşirile din parc, spre parcări, spre staţiile de autobuz sau metrou. Câţiva se opresc la bodegă sau la chioşcuri pentru o cină târzie şi frugală, o ultimă bere cu prietenii sau cumpărături de urgenţă. Lume obişnuită, grăbită, obosită, navetişti funcţionari sau agenţi de vânzări. De zece ani de când Titanul e port, parcul şi-a pierdut romantismul. Tot mai puţine perechi de îndrăgostiţi, tot mai puţine îmbrăţişări timide şi săruturi furate. Multă lumină de neon, gardieni şi poliţişti şi marinari grăbiţi. Păcat.
Şi totuşi...
- Hai să ne imaginăm, zice ea.
- Ce să ne imaginăm? întreabă el.
Ea râde şi îl trage de mână spre o bancă de pe marginea aleii asfaltate.
- Să ne imaginăm ceva... nu ştiu... că lumea e altfel...
- Cum altfel?
- Mai frumoasă, mai fericită, mai colorată.
- Ţi se pare că n-are culori?
Ea râde din nou. S-au aşezat pe bancă şi el, puţin timorat, cu un gest ce parcă ar vrea să nu-i fie observat, o cuprinde cu mâna pe după umeri. Ea nu ripostează. Dar numai după câteva clipe sare în sus şi râde iar:
- Hei, ne pocneşte romantismul! Hai să schimbăm lumea!
- Cum?
Trei oameni gârboviţi şi plictisiţi trec prin faţa lor cu mersul şovăielnic şi sacoşe încărcate. Nu-i observă sau nu-i bagă în seamă...
- Vezi, lumea e prea tristă, prea cenuşie, sare ea în mijlocul benzii de asfalt gri închis. Lipseşte culoarea!
El o priveşte răvăşit, fascinat, vrăjit complet. E prima dragoste. Sau dacă nu e chiar prima, dar e cea mai profundă, adâncă şi completă de până acum. Nu ştie dacă ceea ce simte e doar amor platonic sau e combinat cu atracţie sexuală. Nu ştie ce să facă...
Şi ea râde, sărind în sus de-a latul aleii. Şi râde. Râde!
- Hai să cautăm nişte roz sau nişte portocaliu sau un violet! Unde or fi culorile astea acum?
E aproape noapte şi luminile alb lăptoase ale lămpilor aruncă umbre înşelătoare. Ea aleargă, el tace. Povestea pare să nu aibă nici un final.
Apoi deodată el păleşte. Îşi clatină capul şi sare în picioare. Priveşte în jos. Clatină din nou capul de parcă ar fi ameţit. Şi fără să se stăpânească deloc, urlă:
- Stai! Opreşte-te! Nu te mai mişca!
Ea încremeneşte într-o poziţie nefirească, aproape de marginea apei. Nu zice nimic.
- Priveşte în jos! La picioare!
Privirea ei coboară, de la el spre sandalele ei roşii, cu un pic de toc.
- În ce ai călcat? Ai murdărit toată aleea! Or să ne amendeze ăştia...
El se ridică în picioare.
- Uite, numai urmele tale peste tot.
Ea nu ştie ce să zică sau cum să reacţioneze.
- Sunt roz, apucă să spună.
- Cum de ai călcat în vopsea roz?! încearcă el să aducă logica în discuţie.
- Nu am călcat în nimic! ripostează ea.
- Dar toată aleea are urmele tale roz...
Ea face un pas spre el, privindu-şi picioarele şi într-adevăr, pe asfaltul cenuşiu, la fiecare pas se imprimă o urmă roz. El se apropie de ea.
- Uite, şi tu! ţipă ea. Şi râde. Nici tu nu ai scăpat. Numai că ale tale sunt violet!
E dimineaţă. Soarele îmi gâdilă nările şi strănut zgomotos. Mă trezesc. Fără chef. Mijloc de vară. Mă arunc în baie şi încep ritualul de fiecare zi. Spălat, îmbrăcat, geanta pe umăr, chei, acte, încuiat uşa, liftul...
Abia apoi încep să mă dezmeticesc de-a binelea. Nu am vrut să am biroul tot acasă. Pe lângă faptul că m-aş fi lenevit şi, cine ştie, mi-aş fi primit clienţii în halat de casă sau, mai rău, în pijama, pe lângă asta, zic, m-aş fi simţit tot timpul ca la serviciu. Ori exact lucrul acesta mi-l doream cel mai puţin. Am găsit o garsonieră destul de mare, la etajul 1, într-un bloc de locuinţe uriaş, mai vechi, un Y cum i se zice pe aici, nu numai pentru că aşa este numele lui, ci pentru că are această formă. Mă rog, această chestiune - forma - nu am verificat-o niciodată şi nici nu cred că m-a interesat prea mult. Chiria a fost modică, acces de la stradă relativ curat şi elegant, vecini discreţi chiar şi la vârsta a treia, metrou şi autobuz la doi paşi, taxiuri şi portul asemeni. Tot ce-mi trebuia. Şi un mic restaurant cochet, ascuns printre blocuri, unde pot să mă duc să discut cu vreun client mai sperios. Şi, cel mai important, nu prea departe de casă. Şapte minute jumate de mers pe jos. Pe ceas.
Ca şi azi. 8.46. Salut bătrânelul de la intrare, care îmi răspunde dând din cap, dar cu faţa în altă direcţie. Urc scările în fugă. Cheile. 8.47. Deschid cele două iale, decuplez alarma, intru. 8.48 şi câteva secunde. Aproape la fix.
Pornesc filtrul de cafea jumătate plin. E de ieri. Fac economie. Nu mă dau clienţii afară din casă. Caut în micul frigider antic ceva de îmbucat. Un ardei capia pe jumătate şi câteva felii de şuncă, încă în termenul de valabilitate.
Sunt mulţumit.
Şi chiar am azi un client. La 9 fix. Scot laptopul din geantă şi îl pornesc. Pun cafea într-o cană, nu prea multă, ca să mai am şi pentru client, în caz că vrea. Deschid agenda la ziua de azi, pregătesc un pix care scrie bine, ud florile în viteză, doar două ghivece pe pervazul geamului mare...
Sunt gata. 8.54.
Garsoniera e mobilată foarte simplu. Un birou uriaş moştenit de nu mai ştiu unde, un scaun mare, negru, directorial, puţin uzat, în care stau eu, privind într-o parte spre ferestrele largi. În faţa biroului două fotolii scoică, nu foarte comode - nu trebuie să-mi stea clienţii prea mult pe cap. O măsuţă de cafea între ele. Un perete ocupat cu o bibliotecă plină de tot felul de cărţi vechi şi noi, cărţile mele dragi. O comodă bej, foarte office, care nu prea merge cu restul obiectelor, dar în care îmi ţin dosarele. Pe ea, două machete metalice de maşinuţe de epocă, un Mustang din anii '60 şi un Hispano Suiza interbelic, plus un revolver brichetă fără gaz. Pe peretele de deasupra comodei un tablou panoramic cu un asfinţit la mare, o fotografie de-a mea din tinereţe. Şi cam atât, poate doar covorul persan , ascuns de traversele obişnuite de hârtie gri, aşezate peste tot pe jos...
Cam atât... 8.56
Citesc câteva ştiri pe net. Scot o ţigară scurtă şi subţire din pachetul albăstrui, nu o aprind şi o las pe marginea scrumierei. Pun şi bricheta alături. Îmi compun o mină ocupată şi privesc spre birou. Chiar şi cărţile de vizită sunt la locul lor. Mă relaxez.
E 9 fix. Să vedem acum cu cine avem de-a face; la telefon doamna părea foarte plină de importanţă şi tupeu aşa că...
Sună interfonul.
- Da?
- Bună dimineaţa. Lavinia Sănătescu, am o întâlnire.
Apăs pe buton în timp ce zic:
- Desigur, vă aşteptam. La etajul 1, prima pe dreapta. Am firma pe perete, lângă sonerie...
Nu mai răspunde.
Peste mai puţin de două minute, uşa se deschide fără niciun ciocănit prealabil şi doamna în cauză invadează biroul meu. O apariţie!
E înaltă şi cu părul blond foarte lung şi învolburat. Îmi întinde mâna atât de jos încât nu pot să i-o sărut.
- Lavinia Sănătescu. Am venit. Sunteţi?...
- Tudor Stamatopol.
- Desigur. Cu dumneavoastră am vorbit la telefon...
- Da. Nu am secretară. Prefer aşa. În meseria asta orice secret devine public atunci când...
Mă întrerupe.
- Ştiu vorba. Mă iertaţi sunt un pic grăbită. Să trecem la subiect.
- Bineînţeles. Luaţi loc.
Se aşază. Priveşte ţigara şi se scotoceşte în poşetă.
- Pot fuma?
- Vă rog. O cafea?
- Nu, mulţumesc.
- Îmi voi aprinde şi eu una. Vă ascult.
Mă relaxez în fotoliu o clipă, apoi sar să-i aprind ţigara. Fumează nişte paie aromate şi lucitoare. Biroul e prea lat şi aplecându-mă spre ea, privesc direct în decolteul bluzei albe de mătase de sub costumul elegant de culoarea oului de raţă. Nu observă sau nu zice nimic.
O doamnă bine proporţionată, la vreo 45-50 de ani. Bine întreţinută. Fără verighetă pe mâna stângă. Aparent prosperă.
Deşi se grăbeşte, fumează un minut în linişte, ca şi când îşi caută cuvintele. Apoi mă priveşte în ochi şi începe:
- Fiica mea a dispărut de acasă acum două zile.
Dacă aş fi pariat cu mine însumi aş fi câştigat în proporţie de 90 la sută, că asta ar fi trebuit să fie prima frază. Mă simt, evident, ca într-un film. Nu că ar fi pentru prima oară!
- Vă ascult.
- Cam asta e tot. Am sunat-o pe toate telefoanele. Are două mobile. Erau închise. Descărcate probabil. Am sunat la colegi. Am dat emailuri şi sms-uri, am intrat pe skype şi pe mess...
Şi îmi arată un telefon sofisticat, pe care îl scoate din geantă, o chestie cât o carte de buzunar, o carte de hârtie, dar ceva mai subţire.
- L-am programat să o caute din 15 în 15 minute pe toate canalele posibile şi nimic.
- S-a mai întâmplat asta?
- Să dispară?
- Da, să plece de acasă.
- E vreo diferenţă? ripostează iritată.
- Eu cred că da, mă repliez. Dar să intrăm în detalii. Ce vârstă are fiica dumneavoastră? Aveţi o fotografie? Şi câteva date despre programul ei zilnic?
Bagă mâna în geanta de firmă, poate fi Vuitton, dar eu nu mă pricep la mărci, nu mă interesează şi oricum am o repulsie... Scoate un teanc de foi albe împăturite la jumătate.
- Simona Sănătescu. 13 ani şi jumătate. Aveţi aici câteva imagini şi date despre ea.
Mai strecoară o dată mâna albă, sidefie, cu unghii nu foarte lungi date cu lac transparent, şi scoate din geantă un obiect mic şi portocaliu.
- Aveţi aici un stick cu tot ce am strâns de la ea. Chiar şi emailuri cu nişte colegi, orarul de la şcoală, un jurnal, tot felul de prostii...
- V-aţi spionat fiica?
Mă priveşte cu ochii ca două lame de sabii chinezeşti. Ochii sunt înguşti, verzi şi tulburi.
- Suntem o familie mică, domnule Stamatopol. Am divorţat de generalul Sănătescu, dar am păstrat numele, face o pauză, pentru cea mică. Era foarte mică atunci...
- Mă iertaţi, n-am vrut... Şi eu sunt divorţat.
- Să vă fie de bine. Eu consider că trebuie să ştiu totul despre fiica mea. Cel puţin până la o anumită vârstă.
O clipă am vrut să zâmbesc, întrebând-o dacă generalul Sănătescu e ăla din anii '40... Era să fiu grosolan! Încerc să bat în retragere:
- Absolut. Aveţi perfectă dreptate. Aşa e...
- Alte întrebări?
- Cele clasice. Aţi anunţat poliţia?
- Nu. Simona a mai rămas peste noapte la colege. Am ştiut atunci. De vreo trei, patru ori nu m-a anunţat şi m-am cam supărat. Am bănuit că va fi la fel. A doua zi, dimineaţa, când nu a apărut am început să mă îngrijorez. Acum e în vacanţă şi nu are şcoală. Ieri am încercat să o găsesc peste tot. Cum v-am spus. Apoi am hotărât să vă sun.
- Aha. Înţeleg. Şi nu ştiţi ce program avea pentru zilele acestea? Ceva neobişnuit? Ciudat?... Altfel decât normalul?
- Nu. Nimic. De la o vreme se întâlneşte cu un băiat cu un an mai mare. Nu a vrut să-mi spună nimic despre el. Nu cred că e ceva serios. La 13 ani...
- Îi ştiţi numele? Adresa?
- Nu ştiu nimic. E o chestiune recentă. De când a terminat şcoala. L-a întâlnit la serbare sau, mă rog, la petrecerea de după serbare... E la acelaşi liceu. Aşa cred...
Şi tace brusc. Mă priveşte fix.
- Să-mi găsiţi fata!
- Am înţeles.
Scot dintr-un sertar două exemplare ale contractului meu standard.
- Vă rog să copletaţi aici. Ştiţi tariful?
- Da, 500 pe zi. Vă plătesc trei zile, sper că e suficient să-mi găsiţi fata. Şi vă mai dau un bonus de 1000. De acord?
Mă simt mai liniştit acum. Zâmbesc.
- De acord. Vă mulţumesc.
În timp ce completează datele ridică ochii şi zice:
- Aveţi o armă?
- O armă? De ce mă întrebaţi?
- Un detectiv nu ar trebui să aibă şi o armă?
- Nu suntem în filmele americane, doamnă! râd amuzat. Totuşi vă pot spune că am.
Apuc geanta de umăr şi scot tocul închis din care iese un pat de pistol. I-l arăt.
- Uitaţi aici!
- E adevărat?
Nu ştiu ce să răspund la asemenea prostie. Cucoana asta mă crede Philip Marlowe...
- Da, doamnă, e un Beretta 92F cu 12 cartuşe. Mulţumită?
Lasă din nou ochii în jos, termină de completat, semnează, scoate dintr-un portofel uriaş 5 bancnote noi nouţe de 500 şi îmi zâmbeşte complice:
- Iertaţi-mă, întotdeauna m-au fascinat detectivii şi pistoalele lor.
Fraza sună stupid şi uşor pervers. Nu comentez. Şi nici nu o întreb dacă l-a citit pe Chandler. Pun arma la loc în geantă. Semnez şi eu şi iau banii.
- Pot să vă întreb cum de aţi apelat tocmai la mine?
- Desigur. E simplu. Am găsit un pliant de prezentare a agenţiei dumneavoastră pe biroul fiicei mele.
- Cum aşa!?
- Cum v-am spus. Un pliant nou nouţ, pe mijlocul biroului. Avea şi numărul de mobil subliniat cu markerul.
- Nu prea înţeleg.
- Nici eu, domnule Stamatopol, rosteşte apăsat şi mă priveşte sfredelitor: Fiica mea v-a contactat până acum?
- Niciodată, doamnă. Ciudat... Ce să caute un pliant de-al meu pe biroul unei fete de 13 ani?
- Şi mie mi s-a părut foarte straniu. Din acest motiv am şi apelat la dvs şi nu la alţii...
Dar se opreşte, înainte de a deveni grosolană. Nu la alţii mai prosperi, probabil că ar fi vrut să zică...
- Aşadar, vă urez succes! şi se ridică în picioare.
Şi eu la fel.
- Totuşi nu aţi uitat nimic? o întreb privindu-i gambele şi apoi sandalele cu barete subţiri.
- O, da, desigur. Uitam ce e mai împortant. Urmele. Desigur.
Caută din nou în geantă şi scoate o pungă mică transparentă în care se află un pătrat de mochetă groasă, de calitate superioară, colorată uşor neuniform, într-un roz pastelat. Nu mai mare de 10 pe 10 centimetri.
- L-am decupat chiar din camera ei. Din mijloc. Oricum trebuia să schimb mocheta, e puţin uzată şi culoarea nu e uniformă, de la urme...
Mă trezesc vorbind în plus:
- Nu aţi încercat cu traversele de hârtie? E mai practic.
Mă săgetează cu privirea.
- Nu stau eu cu hârtie pe jos, în casă, domnule!
- Mă scuzaţi.
Şi iese lăsând uşa să se închidă singură. Rămân privind în jos la urmele ei, de un galben puternic, auriu. Ufff, la treabă!