Două violuri şi două justiţii/ de Elisabeta Lăsconi

Un roman scurt, "Violul. O poveste de dragoste" de Joyce Carol Oates, reuşeşte ca în nici 200 de pagini să surprindă lumea americană, în articulaţiile răului, ce rezistă schimbărilor aduse de civilizaţie: oraşul, unul din multele pe care s-a construit şi consolidat America, familia solidară în faţa nenorocirii, apărând pe cel ce ar fi trebuit să meargă la puşcărie, o mulţime de prejudecăţi, nelipsite fiecărei vârste.

Eficienţi, şocaţi şi ei de starea femeii, poliţiştii arestează rapid pe toţi suspecţii, pe baza mărturiei fetei. Dar până la a pedepsi pe cei vinovaţi mai este cale lungă. Teena Maguire îşi revine greu din comă, ajutată de fiica şi de mama ei, dar coşmarul abia începe: ea îşi aminteşte violul, mai ales figurile violatorilor, tineri din oraşe pe care-i cunoştea, cu care şi vorbise uneori. Însă familiile lor deja acţionează, prin zvonuri şi insinuări, sugerează că ea i-a provocat cu ţinuta şi purtarea ei libertină.

La proces, Teena Maguire are parte de al doilea viol: avocatul apărării face praf capetele de acuzare şi demonstrează că femeia a acceptat să facă sex pe bani, iar violul s-a produs după aceea, făptaşii au fugit. Ţinuta feminină, farmecul şi frumuseţea Teenei Maguire şi plăcerea de a vorbi cu semenii, devin motive de a întoarce pe toţi împotriva ei. Cauţiunea substanţială îi lasă în libertate pe violatori, iar Teena începe să se teamă, aşa că se retrage în sine. Fata ei are şi ea parte de valul antipatiei colegelor, de ameninţări şi ostilitate.

Mamele tinerilor violatori dau interviuri şi o acuză pe Teena Maguire, taţii vând ce au sau fac împrumuturi ca să-l plătească pe avocatul care le ţine fiii departe de gratiile puşcăriei, deşi ştiu prea bine că sunt vinovaţi. Iar vinovaţii au un singur regret, pe care-l împărtăşesc şi prietenii, şi cunoscuţii, şi membrii familiei - nu le-au omorât pe cele două, mamă şi fiică, nu le-au aruncat-o în lac ca să nu mai existe nici urme sau martori care să-i incrimineze.

Joyce Carol Oates atinge punctele nevralgice ale vieţii americane: orizontul meschin al oraşului de provincie, educaţia tinerilor sub semnul violenţei şi al drogurilor, modul de a apăra pe cel din familie, indiferent de vinovaţie sau nevinovăţie, terorizarea victimelor pe termen lung, ticăloşia avocaţilor care speculează situaţii ca să câştige, ocolind abil legea şi absolut indiferenţi faţă de ideea dreptăţii, faţă de bine sau rău.

De la "Onoarea pierdută a Katharinei Blum" de Heinrich Böll nu am citit un rechizitoriu mai dur al unui scriitor la adresa societăţii în care trăieşte. Ca tensiune şi nerv, aminteşte construcţia perfectă din "Cronica unei morţi anunţate" de Gabriel García Márquez: suită de secvenţe şi mărturii ce surprind pas cu pas fapte şi reacţii, într-o succesiune a vocilor, din care constant revine vocea fetei, căreia acea zi de 4 Iulie i-a schimbat viaţa definitiv.

Dar partea cea mai frumoasă a cărţii este povestea de dragoste: o iubire ce se dovedeşte prin fapte, căci există un om care-i pedepseşte pe violatori. A doua justiţie este mult mai eficientă decât cea a tribunalului, nu o deconspir ca să nu răpesc plăcerea celor ce vor citi romanul, lovitură de maestru şi probă de virtuozitate literară. De altfel, Joyce Carol Oates s-a aflat pe lista favoriţilor la Nobel şi o văd în duzina marilor scriitori contemporani care merită cu prisosinţă nobelizarea. Până atunci, abia aştept noul roman, "Mândra fecioară", în curs de apariţie la Editura Polirom.

Joyce Carol Oates, Violul. O poveste de dragoste, traducere din limba engleză de Ioana Filat, Editura Polirom, 2011, 184 pag.