Hanul Castrişoaiei/ de Emanuel Bădescu

La intersecţia Căii Victoriei cu Strada Doamnei ne bucură privirea o clădire de demult, cu un etaj şi numeroase magazine la parter. Are o arhitectură obişnuită, chiar banală, fără cine ştie ce artificii decorative. Se vede de la o poştă că nu a servit ca palat vreunui boier ori ca minister în anii de început ai statului român. Este o clădire cu proporţii însemnate, mai ales pentru secolul al XIX-lea bucureştean. Localizarea pe Planul Borroczin, extrem de uşoară, ne spune că pe la 1847 avea o formă diferită de cea prezentă, de L, segmentul mare acoperind, spre vest, Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei), iar cel mic, spre nord, Uliţa Bărcănescu (Strada Doamnei). Curtea, însă, era dreptunghiulară, mărginită înspre sud de Hanul Câmpineanu şi spre est de proprietatea generalului Mavros, soţul prinţesei Pulcheria Ghika şi socrul lui Ion Ghika. În Cantor de Avis clădirea apare cu denumirea de "Hanul Castrişoaiei", menţionându-se 8 prăvălii pe Podul Mogoşoaiei şi 2 "peste drum de Hanul lui Dedu" (de la 1888 Palatul Nifon), adică pe Uliţa Bărcănescu.

Este posibil să fie mai vechile "case ale lui Castriş" - soţul Saftei - amintite de Dionisie Eclesiarhul prin 1804. Nu cunoaştem calitatea clientelei, însă vecinătatea Casei Obrenovici, unde îşi avea sediul Consulatul Rusiei, va fi avut oarecare influenţă. Nu întâmplător acolo funcţiona celebrul "Bazar Anglais", cel mai frecventat magazin bucureştean din vremea domniei lui Cuza. Safta Castrişoaia sau Castrişoaia, după onomastica rusească, pe care Gheorghe Crutzescu o indică a fi "văduva unui Castriş Macedoneanul", se născuse în anul 1882. Pe o fotografie de format mare am întâlnit această dată, precum şi data morţii: 1862. Tot acolo am găsit şi această informaţie: "donator anual de 500 lei pentru susţinerea a 10 paturi la Spitalul Filantropia şi a 6 paturi la Spitalul din Ploesci".

De când a început să doneze nu ştim, dar culanţa faţă de aşezământul ploieştean, neobişnuită pentru un bucureştean, mă îndeamnă să presupun că ea era de origine prahoveană, poate fiica vreunui negustor din Ploieşti. După toate probabilităţile, a avut un fiu, Dimitrie, născut în 1808, înmormântat în curtea Bisericii Sf. Dumitru. Să fi slujit ca preot acolo? N-ar fi exclus. Am întâlnit în lucrarea lui Gheorghe Bezviconi, "Necropola Capitalei", cu numele de Castriş şi un general, Matei, născut în anul 1863 şi decedat în anul 1924, înmormântat la Cimitirul Bellu Militar. Raritatea numelui nu-mi trezeşte suspiciuni privind înrudirea acestora. Date despre Safta Castriş sunt surprinzător de rare ţinând seama de o persoană activă pe tărâm comercial, care îşi permitea să doneze anual 500 de lei unor spitale. Profesorul Gheorghe Potra, în succintul articol dedicat hanului în "Istoricul hanurilor bucureştene", scrie că Safta "în 1826 cumpără prăvălii în Hanul Zamfir" de pe Uliţa Blănari.

Mai des apare numele ei în preajma revoluţiei paşoptiste, când, în Grădina Castrişoaiei de la Izvor se întâlneau - doi câte doi - conspiratorii: oamenii veneau să bea o cană de vin! Situată nu departe de intersecţia străzilor dr. Staicovici şi Izvor, cam în dreptul Stadionul Naţional de astăzi, dar pe platoul de deasupra lui, unde a funcţionat Ştrandul Bragadiru şi unde a existat până către 1970 o scenă de cărămidă, era un loc dificil de controlat de agenţii lui Villara, care, din acest motiv, trebuiau să apeleze la informatori şi la turnători. Unele rapoarte ale poliţiei lui Bibescu Vodă insinuează chiar că acolo ar fi activat şi un stabiliment mai deochiat… Mai târziu, întreprinzătoarea femeie va vinde grădina unui supus austriac, pe nume Wilhelm Oppler, care va amenaja în apropiere o fabrică de bere. Tot atunci proprietar al hanului ajunge inginerul - şi el de origine aromână - Vasile Paapa, om politic influent cu vederi liberale şi, asemenea Castrişoaiei, mare filantrop.

De atunci, din preajma dublei alegeri a lui Cuza, adică din 1859, clădirea - ce nu pare o reconstrucţie din 1875, ci doar o restaurare a celei vechi, - va fi cunoscută şi sub numele de "casa Paapa". Pe la începutul domniei regelui Carol al II-lea funcţionau în ea aproximativ 10 magazine de lux, între care se remarcă mai cu seamă cel de porţelanuri fine Rosenthal. Iată şi de ce am subliniat acest nume. În urma complicatelor vânzări şi cumpărări de imobile în această zonă, cât şi al falimentului Băncii Marmorosch-Blanc, proprietară a ajuns Banca Naţională. Încă din luna decembrie a anului 1937, cum ne informează arh.

Cristina Ţurlea în excelenta lucrare "Centrul istoric financiar-bancar al Bucureştilor", s-a luat decizia construirii pe un spaţiu de 2.700 mp a unui mare imobil care să servească atât ca sediu al "Asociaţiei Culturale şi Sportive a BNR" cât şi al "Casei de pensiuni, împrumuturi şi ajutoare a funcţionarilor BNR". Imobilul, proiectat de arhitectul BNR, Radu Dudescu, a fost construit doar pe "un fragment" din Hanul Castrişoaiei - Paapa, anume pe locul fostului magazin Rosenthal, din care cauză mai este numit - cu totul impropriu - "Blocul Rosenthal". Construcţia a fost terminată în jurul anului 1940, existând în fotografii din 1941 executate de Ebner şi, un an mai târziu, de Willy Pragher, nepotul cunoscutului comerciant. Aici a funcţionat între anii 1949-1952 Muzeul BNR, care ar fi salutar să funcţioneze şi astăzi în acest imobil ce aparţine Băncii Naţionale, lăsat - nu se ştie de ce - de izbelişte.