Micii meseriaşi ai marilor oraşe. GALERIE FOTO

Autor: Calin Hentea 28.10.2011

În 1998, Gerard Neudin, regretatul istoric cartofil francez, îi publica lui Şerban Drăguşanu în seria sa de cărţi poştale artistice fotografia unui bătrânel vânzător de mături (foto 1) zâmbind derutat în faţa unui bloc de pe bulevardul Iancu de Hunedoara (fost Ilie Pintilie, fost Bonaparte). Înainte vreme, tot Şerban Drăguşanu publicase nişte cărţi poştale cu ţigănci florărese din Piaţa Victoriei (foto 2) şi cu pescari amatori de pe cheiul Dâmboviţei, de la Izvor (foto 3). Era o încercare romantică de evocare a vechilor îndeletniciri, mici şi pastorale, din Micul Paris d'altădată, pe ale cărui străduţe pietruite, iar nu re-asfaltate, îşi făceau meseria tocilarul ambulant, sacagiul, muscalul, vânzătorul de ziare, vânzătorul de covoare, tăietorul de lemne, lustragiul, cârpaciul, ţiganca ghicitoare, coşarul, bragagiul ...

Apoi, prin timpurile lui Ghiţă Dej, pe lângă tuciuriii extrem de vocali, intonând "Fiareee vechi cumpăăăăăăăărrrr" pe străzile mai lăturalnice, au apărut remailleusele, dat fiind că ciorapii de naylon erau la mare căutare şi preţ. Răspândirea şi ieftinirea sus-numitului articol atât de feminin a dus la dispariţia treptată a remailleuselor, locul lor fiind luat, pe timpurile lui Ceaşcă, de încărcătorii de brichete. Produs eminamente occidental şi de unică folosinţă, bricheta (cea de plastic, şi nu imperialista Zippo), la fel ca pixul Bic, era un produs necesar, dar prohibit, aşa încât norocoşii posesori îi prelungeau durata de viaţă punându-i o supapă pentru a putea fi reîncărcată. Tot în acei ani au început studenţii de la arte plastice şi arhitectură să coloreze de 1 şi 8 Martie cenuşiul Bucureşti cu tarabele lor multicolore pline de mărţişoare fanteziste şi haioase foc, făcute din nimic, la care munciseră însă imediat după Revelion, pentru a-şi face rost de bani de vacanţă la mare.

Acum, după douăzeci de ani, pe cine mai regăsim? Frumoşii studenţi şi minunatele lor mărţişoare au fost copleşiţi de tsunami-ul de chinezisme şi ţigănisme care de la sfârşitul lui februarie şi până la jumătatea lui martie acoperă complet trotuarele din vecinătatea oricărui vad comercial al Capitalei, în centru la fel ca la periferie. Au dispărut soliştii bruneţi ai ariei "Fiareee vechi cumpăăăăăăăărrrr", dar au apărut măsuţele cu argintari din aceeaşi rasă, care repară, confecţionează, vând, cumpără orice din aur, dar mai ales argint, având doar o pilă, două, un ciocănel, un cleştişor şi câteva monezi din vremea lui Carol (oare cum de nu le-a confiscat Securitatea?). Au fost, sunt şi vor rămâne pitoreştile ţigănci florărese (probabil acum lucrează în cartel, corporaţii familiale, tribale) care domină în continuare florăriile magazin, ocupând punctele strategice din pieţe, staţii de metrou şi autobuz, gheretele lor termopanate fiind exact în calea vizitatorului grăbit ce nu poate să bată la uşă cu mâna goală.

Bragagiii, coşarii, lustragiii, cârpacii şi muscalii şi, cu atât mai mult, remailleusele sau tăietorii de lemne au dispărut complet o dată cu specificul muncii lor, dar au supravieţuit vânzătorii de ziare de la stopuri (atâta vreme cât vor mai apărea ziare) şi vânzătoarele de cergi, covoare care oferă, la alegere, şi o litră de palincă. Nici ţigăncile-ghicitoare nu mai sunt ce-au fost, deşi profesionistele într-ale cerşitului mai pot fi zărite prin vadurile periferice ale Capitalei, tot aşa cum prin pieţele de cartier încă se mai găseşte, cu greu, câte un tocilar pentru ascuţirea cuţitelor de bucătărie sau un atelier de cizmărie pentru pus flecuri sau lipit talpa la pantofi.

Dacă au dispărut aproape complet anticariatele de cărţi - înlocuite fiind, potrivit legii cererii şi ofertei, cu magazinele de antichităţi - au apărut, în schimb, buchiniştii de la Universitate: profesionişti care îşi cunosc marfa, cărţi grupate tematic în dulapuri rabatabile, raport conţinut-autor/preţ oarecum corect şi negociabil (se acceptă şi tichete de masă). Mai greu cu inevitabilul praf care nu iartă nici un exemplar din uriaşa şi adesea perimata producţie de carte din a doua jumătate a secolului XX. În cartiere, pe la gurile de metrou, sărăcia şi criza au produs şi epigonii buchiniştilor din centru: bătrânei şi bătrânele, mânaţi de foame şi de pensia mică, ce-şi scot la vânzare pe o bucată de ziar cărţi cumpărate-n tinereţe, un mileu, un bibelou...