Cacealmaua (III)/ de Elena-Maria Morogan

Fac efortul să nu-mi arăt încordarea, încerc chiar să zâmbesc, nu prea tare, ca să nu-l provoc, dar aşa, că bucuros aş face cum spune el, dar cum s-o fac, sunt nevinovat, e o greşeală...

Acum sunt cu adevărat uluit... Despre cine vorbeşte?

- Tovarăşu' căpitan, să trăiţi... despre ce e vorba ?

Mă priveşte lung, ca şi cum n-ar pricepe, sunt chiar idiot sau doar mă prefac, ca să încerc să-l duc cu vorba ?

- Ce ştii despre "cazul Dobrin", asta să declari şi ce amestec ai avut...

Abia îmi stăpânesc un oftat de uşurare. Deci, despre asta era vorba! L-au prins pe director cu laba în sac... Bine i-au făcut, prea şi-o luase în cap....

- A, despre tovarăşul Dobrin era vorba ?

- Ce "tovarăş", mă, e nenorocitul ăla de sabotor ? Poate cu tine o fi fost tovarăş, c-aţi furat împreună...

- Iertaţi-mă... nu am nici un amestec, se poate dovedi... şi nici nu ştiu nimic... Era al dracului - mă surprind vorbind despre el la trecut, ca şi cum ar fi murit. Ţipa la oameni, se lega de femei... Aşa spun oamenii, eu n-am văzut... Altceva nu ştiu. Credeţi-mă, nu am nimic de ascuns...

Pufneşte dispreţuitor:

- Asta să i-o spui lu' mutu ! El făcea afaceri de milioane... a sabotat poporul muncitor, şi tu îl iei pe "nu ştiu" în braţe? Toţi ceilalţi ştiau, au umplut caiete şi tu, că ţipa la oameni... Asta ne interesează pe noi? Cum proceda, ce legături avea.. ce rol aveai tu în combinaţie, cât ţi-a dat... Mai bine eşti cuminte şi spui singur, că până la urmă tot spui, şi-i păcat să ne pierdem vremea...

Se întoarce pe călcâie, abia stăpânindu-şi mânia, şi se îndreaptă spre fereastră, priveşte lung, ca şi cum ar vedea ceva foarte interesant acolo, în curtea cu brazi.

Mă uit la foaia albă. Îmi tremură mâna... Am scăpat!?... Şi animalul ăsta de Dobrin, în ce bucluc mă trage! Măcar de-aş şti ceva, un amănunt, să brodez... Ceilalţi ştiau, numai eu, ca prostul... Oricum, mă vor lua la întrebări, îmi vor cerceta dosarul... Da, e o situaţie fără ieşire... Să fie sfârşitul? Deci, am terminat cu gaterele... De fapt, îmi pare rău... mă gândesc, deja cu nostalgie, la locul pe care chiar azi dimineaţă îl detestam... Fâşâitul ascuţit al fierului, talaşul moale, mirosind a cald, a lemn... Munceam, făceam ceva. Simt tot timpul că s-a terminat, mă gândesc la locurile pe care le-am părăsit acum câteva ore ca la o amintire. Da, îmi pare rău, cred că, fără să ştiu, începusem să mă împac cu existenţa mea. Şi Lina, iubirea ei cuminte, Lina...

Oftez. Înmoi iar tocul, îl scutur bine şi încep: "Subsemnatul Grad Petre, şef de..." tresar - căpitanul se întoarce, vine spre mine. Îmi ia foaia - peniţa lasă o dâră albastră - o priveşte atent, parcă ar căuta amprente sau cine ştie ce urme microscopice, fluieră gânditor.

Apoi, ca şi cum s-ar fi hotărât, îmi face semn să-l urmez şi se duce spre uşa capitonată. Cine o fi acolo, poate Dobrin... Şovăi, pe urmă mă scol şi o iau după el, cu pas moale.

...Mi-l imaginez uneori pe Dumnezeu ca pe un trăgător de elită ce priveşte prin lunetă omul care se mişcă încolo şi încoace, în vreme ce mira îi vine când în dreptul ţestei, când în mijlocul inimii; degetul e pe trăgaci, se pregăteşte să apese pe el şi făptura aceea nevolnică nici nu ştie că în secunda următoare va fi pulverizată. Or, tocmai această neştiinţă e singura care uneori - rar - îl mai poate salva; doar o mişcare bruscă şi negândită îl poate scoate din bătaia destinului, o mişcare provocată de neştiinţă, asta e singura şansă. Căci, de-ar vedea arma, fie ea chiar o puşcă veche cu o singură ţeavă, de s-ar vedea ţintit de gura rece a morţii, ar mai avea trupul ori mintea vigoarea de a se arunca în afara bătăii?

Mestec de ani de zile sâmburele amar - nici nu am forţa să-l scuip, nici curajul să-l sparg.

Ani de zile am visat sfertul de oră, ori poate mai puţin, cât a durat întâlnirea noastră. Şi totul a devenit şi mai confuz, mai imposibil de descifrat, atâta de adânc mi-a intrat în trup, încât n-aş mai fi putut smulge ghimpele fără sânge şi carne...

Când am intrat, stătea cu spatele la fereastră, aşezat la masa lată, cu catifea vişinie şi cristal deasupra; citea cu capul aplecat - i se zăreau părul şi fruntea noduroasă. Încărunţise - prima nesiguranţă.

Dar acesta a fost al doilea moment; căci, în primul, lovitura mă luase din plin, ştiam că am fost lovit, deşi durerea nu apăruse încă. Şocul însă îl primisem - starea aproape de indiferenţă, mintea albită de spaimă, mişcarea cu care uneori trupurile devenite cadavre îşi continuă un incredibil elan. Deci, mă aflam lovit de moarte, în faţa lui.

M-am aşezat pe scaunul din faţă - ne despărţea masa lată, încercam să-mi recapăt răsuflarea.

Câte secunde a durat tăcerea? Cu una prea mult sau prea puţin.

Începuse să mi se înfiripeze un gând, să i-o iau înainte, să-i spun: "Asta e. Jocul s-a sfârşit"...

Ce s-ar fi întâmplat atunci ? E o întrebare care mă obsedează. Poate că atunci aş fi primit răspunsul, pe care acum ştiu că nu-l voi afla niciodată - el nici măcar nu mai există.

A numărat exact. El a deschis partida, a fost jocul lui. De fapt, atunci, în secunda aceea s-a decis totul.

Deci: el, cu o voce care mă pune în derută, pe care nu i-o mai recunosc: "Petre Grad". Tace. Aştept să vină râsul batjocoritor. Şi dacă îl aud, ce fac? Ei bine, atunci, eu...

Nu, n-a venit. Iar m-am înşelat.

Continuă, pe un ton normal: "născut la... în anul..."

Apoi, brusc ironic: "eşti mai tânăr decât mine."

Desigur, ştie - acum va spune... Nu. Tuşeşte uşor. Apoi, continuă cu patos : "Tovarăş de nădejde... muncitor forestier, originea: ţărani săraci... şcoala de cadre."

Pauză.

Apoi, brusc ridică ochii, mă priveşte. Ochii galbeni, cu punctele acelea verzui... obrajii teşiţi, fălcile înnodate... Mă priveşte. Ne scufundăm privirile, unul într-altul.

Nu. Nu reuşesc să cobor în adâncul lui - rămân afară, la bariera chipului, care dintr-o dată se sfărâmă în bucăţi disparate pe care nu reuşesc să le mai încheg. Dar dacă e doar o amăgire de-a mea?

"Păi, bine, tovarăşe Grad, ce-ai păzit dumneata?" mă mustră, dar cu măsură, cu un soi de duioşie chiar, adică "eu ştiu că poţi mai mult, trebuie să te mai străduieşti".

Ameţesc. Mă cuprinde un vârtej: care, el... care... oare e posibil să nu mă fi recunoscut?... Mă trec sudori reci, simt că m-am făcut alb ca varul, mă tem o clipă, stupid, să nu leşin.

A vorbit tot timpul, domol, lăsându-mă poate să-mi revin.

Respir adânc. Aud din nou frânturi de frază "om de-al nostru, din popor... toată încrederea... viitor". Aici se opreşte.

Viitor? E o noţiune atât de incongruentă cu situaţia, încât bănuiesc că e ironie. Mă izbesc iar de ochii din faţă, au pupilele micşorate - fiara la pândă îşi mijeşte întotdeauna ochii înaintea saltului.

Din nou, tăcere.

Aştept. Acum ştiu că nu mai pot face nimic, tăcerea începe să mă strivească... De ce nu vorbeşte? Ce aşteaptă ? Ce nu-i convine? Dacă e sentinţa, ce-l împiedică... Dar, poate nu e... mă agăţ febril de această nădejde, poate totul a fost făcut într-un scop - viaţa mea contra... contra ce? Deci, să aştept.

Nu mai numără secundele, s-a destins. E într-un fel lenevos, un soi de voluptate blândă, mă aştept să se ridice, să-şi întindă membrele... nu. Reîncepe. Ascult curios, dar aceeaşi degajare mă cuprinde şi pe mine, simt că am scăpat. Uluitor! Mă bucură asta ? Nu simt decât o teribilă oboseală...

"Vei pleca de aici... Un loc în care să dai măsura devotamentului... Partidul... clasa muncitoare... duşmanii poporului... nu vei înşela încrederea"... Deci : Buzău?!

Nu mai înţeleg nimic. Dau automat din cap. Nu pricep ce vrea. Ce să caut eu la...? Ce vrea omul ăsta de la mine? Sunt nebun?

Îmi întinde o hârtie; citesc: "Delegaţie"... Nu reuşesc să văd, îmi joacă literele în faţa ochilor. Îmi zâmbeşte - cinstit, tovărăşeşte, Dumnezeule!-, îmi întinde alte hârtii, foile bătute la maşină alunecă pe sticla mesei, mă întind după ele...

Acum, se ridică, ocoleşte masa... Îi pândesc apropierea ca pe o primejdie, cu toate fibrele încordate... Răsfoiesc automat foile, sunt prinse cu o clamă: "sabotaj... în ziua de... discuţia cu... duşman al..."

Nu pricep. Ridic ochii. E lângă umărul meu - mă năpădeşte fiorul unui miros pe care-l ştiu : transpiraţie, pământ ud.

Îmi întinde stiloul - îl iau, privesc neajutorat.

,,Semnează! Directorul vostru, porcul de Dobrin, s-a apucat să fure din avutul poporului!.. Vagoanele de cherestea pentru tovarăşii sovietici, asta s-a găsit să fure"...

Sunt nedumerit, aş vrea să aflu mai mult. Dar un fulger scapără între trupurile noastre şi pentru o clipă mi se opresc bătăile inimii - semnez.

S-a depărtat.

Inima îşi reia ritmul. Între noi e din nou masa. S-a aşezat, nu mă priveşte:

"Pleci imediat. Te prezinţi la tov. Albu. Comunicăm prin telefon. Noroc, tovarăşe Grad."

Mă ridic, sunt amorţit, cât timp a trecut ? Nu mă priveşte. Mă întorc să plec, plec chiar, încet, aşteptând să fiu oprit, e imposibil, trebuie să mai fie ceva... Mai sunt câţiva metri până la uşa capitonată, ţin în mână foaia de hârtie pe care scrie "Delegaţie" şi numele, numele meu, Grad Petre... şi ştiu că ce s-a întâmplat aici nu are nici un sens, ori are unul, atât de întunecat, încât mintea mea nu-l poate afla şi asta e terifiant. Cum poţi să aştepţi să fii executat şi pe urmă să te trezeşti pe stradă, afară, să continui să mergi, să mănânci, să respiri, să trăieşti fără să ştii de ce, din ordinul cui... Căci asta înseamnă că oricând, la fel de neaşteptat şi de nelimpede, te vei trezi din nou în faţa ţevii pe care se află glonţul... Cum să trăieşti aşa? Toată istoria detenţiei şi a vieţii mele interioare era rezumată şi reactualizată de această stare.

M-am oprit cu mâna pe clanţă.

- Tovarăşe... a vorbit, într-adevăr.

Mă întorc plin de speranţă - da, plin de speranţă spre omul acela, care...

- Tovarăşe Grad... râde el; recunosc un colţ spart, dar râsul mi-e străin, din nou imaginea se rupe ca o gheaţă lovită de piatră:

- Si vezi ce faci cu fata... Da, da... Ia-o, frate, de nevastă... e o tovarăşă bună... ştii cum e nevasta, ca coada oii, îţi acoperă ruşinea...

Râde gros, cu cheaguri. Ies. Asta a fost tot.

Romanul "Cacealmaua" a apărut în 1991. Aceasta este o versiunea revizuită, în pregătire pentru Editura Trei