Inaugurarea statuii ecvestre a lui Mihai Viteazul. GALERIE FOTO

Autor: Emanuel Badescu 25.11.2011

Până către mijlocul secolului al XIX-lea, despre Mihai Viteazul naţiunea română nu ştia mare lucru. Doar câteva balade îl mai aminteau pe el sau pe generalii lui în fapte eroice ori în chinurile unor execuţii pilduitoare pentru românii care ar mai cuteza să ridice privirea din ţărână. Învăţaţii care cotrobăiau prin cronici tăceau, deşi prezenţa lui marca precum o cruce de hotar sfârşitul veacului al XVI-lea şi începutul celui următor. Numele şi înfăptuirile unui om care înspăimântase Stambulul, Praga şi Cracovia ardeau până la prefacerea în scrum orice gând cutezător. S-a întâmplat ca Imperiul lui Osman să decadă şi cele două imperii vecine, habsburgic şi rus, să sfârtece trupul Moldovei, iar prin Europa să bântuie conceptul redeşteptării naţionale, ca tăcerea să fie surghiunită şi curajul să fie repus la loc de cinste în inimi.

Românii cu ştiinţă de carte au prins să şuşotească, apoi să glăsuiască şi, în sfârşit, să strige sub forma declamărilor teatrale pe la sindrofiile boiereşti şi chiar domneşti. Subiectul preferat era războiul şi libertatea, două cuvinte aparent abstracte, care - repetate - au condus la trezirea conştiinţei naţionale. Cine suntem? Ce soartă avem? Ce trecut? Iată câteva dintre întrebările ce începuseră să pună stăpânire pe boierii luminaţi şi pe odraslele lor după cele două rapturi ce mutilaseră Moldova, mai cu seamă după ultima zvâcnire a trecutului eroic sub conducerea lui Teodor Vladimirescu.

Întâmplarea a aranjat ca după el să urmeze repunerea pe tron a domnilor români, iar cele două imperii amintite să caute să înşface ce mai rămăsese din Moldova şi Ţara Românească. În disperare de cauză, boierii şi-au trimis fiii la studii înalte pentru luminare dar şi pentru a atrage atenţia europenilor asupra unor fraţi uitaţi de la marginea continentului. Când au revenit de la studii erau alţi oameni, ştiinţa de carte desferecându-le naţionalismul şi dorinţa eliberării patriei, sentimente ce zăcuseră în ei sub giulgiul întunericului.

Având nevoie de un erou, bucureştenii l-au propus pe Mihai Vodă, iar ieşenii pe Ştefan cel Mare, un aport deosebit având un învăţat anticar braşovean, dr.Karl Meyer, care le-a descoperit portretele gravate în arhivele vieneze. Gheorghe Asachi şi Cezar Bolliac s-au gândit imediat la educaţia naţiunii prin monumente şi au propus înfiinţarea unor societăţi care să adune sumele necesare. Pictorul şi profesorul de desen Wallenstein (Valştain) de la Colegiul Sf. Sava s-a dus la Braşov şi a executat copii după gravurile copiate de dr. Meyer. Aşa se explică unele stângăcii de execuţie - nefireşti la acest nivel - vizibile în lucrările profesorului bucureştean.

Aflat la studii în capitala Imperiului Francez, pictorul Mihai Lapatty copiază şi el o imagine a lui Mihai Viteazul, aflată în colecţiile imperiale. Vodă Stirbey o cumpără contra sumei de 200 galbeni şi-l înalţă pe autor la rangul de pitar. Szathmari şi Lecca nu se la să nici ei mai prejos şi vor îmbogăţi iconografia marelui voievod cu lucrări relativ valoroase. Devansând binişor presa românească, ziarul "Israelitul" îşi va informa cititorii despre faptele Unificatorului.

Asta se petrecea pe vremea când ruşii fuseseră alungaţi de armatele Europei occidentale de pe teritoriul Principatelor şi când austriecii rectificau hărţile lui Sulzer ori investigau traseul Valului lui Traian, deci după 1854. Odată cu întoarcerea paşoptiştilor din exil numele celor doi eroi vor căpăta notorietate publică şi sens politic unionist, mai ales numele voievodului muntean: el a fost temelia pe care s-a ridicat unirea celor două principate. Atunci, la 24 ianuarie 1862, I.C. Brătianu a anunţat Parlamentul că Tronul lui Mihai Vodă a fost refăcut!

Când, în conformitate cu dorinţa adunărilor ad hoc de la Iaşi şi Bucureşti, încălcată prin alegerea lui Cuza, pe tron a fost urcat Carol de Hohenzollern, Dumitru Brătianu, primarul Capitalei, a ţinut să precizeze că este tronul lui Ştefan şi al lui Mihai şi că tânărul principe trebuie să se ridice la înălţimea acestor predecesori iluştri. Iată cum în decurs de numai opt ani s-a creat marele mit(cu sens de amintire, nu de minciună) al Unificatorului, coloana vertebrală a României moderne! În jurul lui s-a produs întregul fenomen al reîntregirii şi însuşi conceptul unionist de stat unitar şi naţional, pe fondul căruia a fost creată - prin cucerire, nu prin tratate - România interbelică. Urcarea pe tron a unui principe de sânge, cum ceruseră Adunările ad hoc şi fondarea unei dinastii româneşti Hohenzollern la 10 mai 1866 a însemnat a doua mare victorie după Unire a creatorilor acestui stat, datorată şi ea amintirii lui Mihai Viteazul.

La adăpostul numelui Hohenzollern opera de reîntregire după tiparul celei din 1600 era doar o chestiune de timp, Sultanul trebuind să ţină seama că pe tronul României nu mai stătea un domn oarecare, care îşi spunea principe fără să fie; tot astfel Ţarul şi Împăratul Austriei erau obligaţi să nu ignore înrudirile ilustre ale lui Carol I. Nu este deloc întâmplătoare dorinţa mănunchiului de elite paşoptiste de a ridica un monument dedicat memoriei primului Întregitor încă din 1865, penultimul an din cei şapte sortiţi de paşoptişti domniei lui Alexandru Ioan I Cuza. Alexis Godillot, fratele de lapte al Împăratului Napoleon al III-lea, a convenit cu primăria Bucureştilor să întreprindă lucrări edilitare, urbanistice şi de înfrumuseţare după modelul parizian, un loc important ocupându-l împodobirea cu statui. Cei interesaţi pot afla detalii şi judecăţi de profunzime în lucrarea "Sculptura franceză în România (1848-1931)" datorată doamnei Ioana Beldiman, una dintre cele mai elevate şi interesante lucrări în domeniul istoriei artei în România.

Este de la sine înţeles că un monument se cuvenea şi Viteazului, mai cu seamă lui. Dimitrie Pappasoglu a propus să fie situat pe deal, în locul ruinelor mânăstirii Mihai Vodă ce urma să fie "eradicate". Un pasionat de trecutul naţional, precum Pappasoglu, nu lua în calcul restaurarea ctitoriei celui pe care dorea să-l cinstească… Culmea, de aceeaşi părere erau şi "Amicii Bellelor Arte", cărora le ceruse opinia Ministerul Lucrărilor Publice!

S-a discutat multă vreme amplasarea monumentului, timp în care Godillot găsise sculptorul în persoana lui Albert Ernest Carrier-Belleuse, i-a comandat tema sculpturii în 1872 şi i-a oferit documentaţia alcătuită de o comisie din care făceau parte Alexandru Odobescu, Cesar Bolliac, Theodor Aman. Comentarii despre această comandă şi în legătură cu fazele creaţiei pot fi găsite din belşug în "Trompeta Carpaţilor", ziarul de orientare liberală condus de Bolliac, din care cauză nu voi insista asupra lor.

S-a renunţat la propunerea lui Pappasoglu poate datorită insistenţelor lui C.A. Rosetti şi Eugeniu Carada, care, făcând apel la deviza masonică "Luminaţi-vă şi veţi fii!", au pledat în paginile ziarului "Românul" la amplasarea în faţa noului palat al Universităţii, farul culturii, şi pe locul bisericii Sf. Sava, de unde pornise Teodor Vladimirescu prima campanie de redeşteptare a conştiinţei naţionale. Un fir ombilical trebuia să unească trecutul cu prezentul şi să-i transmită eroismul atât de necesar operei de reconstrucţie a unirii întreprinse de marele voievod, creatorul precedentului istoric la care se raportau. România - chiar dacă în documentele de la 1600 se numea Dacia - avusese un trecut unionist!

Printr-un decret domnesc s-a decis amplasarea statuii în faţa Universităţii şi inaugurarea ei de ziua Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril în anul 1874. Carol I ignorase protestele otomanilor şi austriecilor: era un Hohenzollern! În ziua de 8/20 noiembrie 1874, în prezenţa principelui Carol I, a principesei Elisabeta, a mitropolitului primat Calinic Miclescu şi a primarului Gheorghe Manu, la care s-a adăugat întregul corp ofiţeresc, a fost inaugurată cu fast dar şi cu aleasă simţire naţionalistă statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul. Pe soclu se profila, alături de însemnele Moldovei şi Valahiei, şi stema Transilvaniei!

Peste patru ani, în ziua de 8 octombrie, când trupele române şi-au făcut intrarea oficială în Capitală, Carol I a înşirat 12 tunuri capturate de la otomani şi trase de câte 4 cai în jurul statuii Viteazului şi a dat onorul. Obţinuse Neatârnarea faţă de Sultan pe câmpul de luptă din Rumelia! Obţinuse cea de-a treia victorie a generaţiei paşoptiste! Două din aceste tunuri vor veghea monumentul până în vremea ocupaţiei Puterilor Centrale, când au fost confiscate de oastea otomană. Un gest inutil. Din Ceruri veghea Voievodul. Armata regală va împlini nu numai reîntregirea ţării, ci va intra victorioasă şi în Budapesta, în 4 august 1919, aducând la sânul României pentru totdeauna regiunile supuse cândva Coroanei Ungariei. Acolo, pe malurile Dunării, generalii Moşoiu şi Măldărescu au îndeplinit ultima uriaşă dorinţă a lui Mihai Viteazul.