Astăzi se împlinesc 175 de ani de la naşterea celui care a creat Banca Naţională a României

Există în viaţa unei naţiuni, a unei ţări, momente de răscruce, când Domnul, cel de sus, permite realizarea unor întâlniri miraculoase cu "oamenii-instituţie", întâlniri care marchează destinul naţional pe termen lung.

Ziua: 29, luna: Noiembrie, anul: 1836. O data la care s-a produs o astfel de întâlnire a naţiunii române cu unul dintre acei oameni-instituţie, care vor contribui decisiv la modernizarea României.

Au trecut 175 de ani de la acea zi în care se năştea la Craiova, Eugeniu Carada, cel care alături de Carol I şi Ion C. Brătianu, au reprezentat o veritabilă sfânta treime de "oameni-instituţie", de care România a avut nevoie în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pentru a pune în operă procesul, nu tocmai uşor, de modernizare.

Să ne amintim numai trei evenimente importante din viaţa lui Eugeniu Carada:

- contribuţia semnificativă la redactarea Constituţiei din 1866, care a reprezentat un pas major pentru afirmarea identităţii naţionale:

- rolul decisiv jucat în războiul de independenţă:

- înfiinţarea şi dezvoltarea Băncii Naţionale a României.

Eugeniu Carada a ales să-şi pună viaţa în slujba ţării şi a neamului sau, chiar daca aceasta a însemnat renunţarea într-o mare măsura la plăcerile personale. El a acceptat sacrificiul de sine pentru desăvârşirea construcţiei unei Românii moderne, care va ajunge, mai ales în perioada interbelica un actor important pe scena Europeană.

Din nefericire, la începutul anului 1911, pe 10 februarie, Eugeniu Carada a ales sa treacă la Orientul Etern, să se întâlnească cu Marele Arhitect, cel care ia îngăduit ca, în cei 75 de ani de viaţă, să construiască fundamentul statului Român modern.

Anii comunismului au făcut din Eugeniu Carada un quasi-anonim. O personalitate uitată a istoriei noastre. Nedreaptă soartă, profund nedreaptă.

După 1989, personalitatea marcantă a acestuia a fost repusă acolo unde îi este locul, mai ales prin perseverenţa cu care Banca Naţională a României (copilul de suflet al lui Eugeniu Carada) a organizat conferinţe dedicate vieţii acestuia. Din păcate nu se poate spune acelaşi lucru şi despre programa şi manualul de istorie, care deocamdată nu consideră necesar ca elevii, în fond tineri care se află la vârsta formării personalităţii, vârsta la care au nevoie de repere caracteriale de înaltă moralitate şi patriotism, să înveţe despre personalitatea omului-instituţie Eugeniu Carada. Poate că în viitor (să sperăm cât mai apropiat), această realitate tristă se va îndrepta.

Moştenirea lăsată de Eugeniu Carada este importantă. Ea trebuie recuperată şi dusă mai departe, astfel încât oamenii-instituţie să nu existe doar în Banca Naţionala a României, ci în toate segmentele societăţii româneşti.

În aceste zile nu poţi sa nu-ţi doreşti ca Domnul, cel de sus, să mai permită realizarea unor astfel de întâlniri ale naţiunii române cu oameni-instituţie, care să creeze acea evoluţie virtuoasă a României.

Este important, în acelaşi timp, ca şi noi să ne dăm seama când apar în viaţa noastră întâlniri cu astfel de caractere puternice, pentru a nu rata şansa ce ni se oferă.

Îmi aduc aminte aici de povestea unui om credincios care atunci când a venit inundaţia s-a urcat în turla bisericii şi s-a rugat la Domnul, cel de sus, să-l salveze. A venit un om cu o barca şi s-a oferit să-l salveze, dar credinciosul a spus: "nu este nevoie să mă salvezi, pe mine mă va salva Dumnezeu", după care a continuat să se roage. A apărut o şalupa şi credinciosul a dat acelaşi răspuns: "nu este nevoie să mă salvezi, pe mine mă va salva Dumnezeu", după care şi-a continuat rugăciunea. A venit şi un elicopter, dar omul nostru a spus din nou "nu este nevoie să mă salvezi, pe mine mă va salva Dumnezeu", după care a continuat să se roage până când apele au crescut şi el a murit înecat. Ajungând în rai l-a întrebat pe Dumnezeu: Doamne m-am rugat să mă salvezi şi iată am murit şi am ajuns aici în lumea celor veşnice. De ce? Iar Dumnezeu i-a răspuns: ţi-am trimis mai întâi o barca, pe urma o şalupă, chiar şi un elicopter, ce mai puteam face?

Această poveste îmi arată cat este de important ca în viaţă să fim atenţi să nu ratăm, ca naţiune, întâlnirile miraculoase cu oameni-instituţie, pe care Domnul, cel de sus, ni le permite să le avem din când în când. Cred că o astfel de întâlnire am ratat-o în anul 2000. Poate vom fi mai atenţi data viitoare.

Mugur Şteţ, Banca Naţională a României