Despre Şeherezada şi alte o mie şi una de poveşti/ de Rodica Grigore

Autor: Rodica Grigore 02.12.2011

"E în natura celor O mie şi una de nopţi", spune Andrei Codrescu în cea mai recentă carte a sa, Whatever Gets You Through the Night*, "să invite ascultătorul sau cititorul să participe, să se implice în text, să adauge, să-şi imagineze mai mult." Exact de aici porneşte el însuşi, ca autor, convins că această libertate a imaginaţiei, deopotrivă cu dorinţa (şi capacitatea!) celui aflat în faţa unui text literar de a nu rămâne indiferent şi de a-şi inchipui nenumărate alte versiuni ale aceluiaşi adevăr ficţional sunt esenţiale pentru existenţa umană. Prin urmare, aşa cum procedase Borges, înaintea sa, Andrei Codrescu încearcă să demonstreze că graniţele perfect definite şi strict trasate sunt, practic, inutile, mai cu seamă în domeniul literaturii. Şi, la sfârşitul lecturii cărţii sale, trebuie să recunoaştem că reuşeşte pe deplin în această îndrăzneaţă iniţiativă. Pentru aceasta, autorul se foloseşte de o adevărată alchimie lingvistică şi, desigur, de toate abilităţile sale de povestitor, bine exersate în creaţii anterioare, de la Wakefield sau Casanova în Boemia şi până la cele mai recente, cum ar fi Ghidul dada pentru postumani sau Lecţia de poezie. În acest fel, întrebarile implicite "cine a fost mai întâi, povestitorul sau conştiinţa estetică a actului de a povesti şi ce rol joacă, în această ecuaţie sentimentul istoriei, teama de risipirea în timp ori preseimţirea morţii?" devin doar un pretext - încă un pretext - pentru ca demersul din cartea lui Andrei Codrescu să capete o consistenţă superioară. Căci autorul nu încearcă nici acum, aşa cum nu a încercat niciodată în creaţiile sale, să ofere răspunsuri definitive, ci doar să-şi provoace cititorul să mediteze asupra tuturor întrebărilor esenţiale ale existenţei - ba chiar, dacă (se) poate, să determine noi şi noi întrebări. Adică, după cum el însuşi sugerează la tot pasul în Whatever Gets You Through the Night, nimic altceva decât au făcut de-a lungul vremii povestirile din O mie şi una de nopţi.

Cunoscute publicului cititor în multe variante (pentru copii, pentru adolescenţi sau pentru specialiştii în problemele Orientului etc. etc.), cele O mie şi una de nopţi reprezintă, cel puţin în spaţiul anglofon, cele mai citite texte, după Biblie şi opera lui Shakespeare, cu toate că, paradoxal poate, în lumea arabă receptarea de care povestirile acestea au avut parte nu a fost întotdeauna favorabilă, în anumite perioade ele fiind considerate exemple ale unui limbaj licenţios sau chiar modele pentru o moralitate îndoielnică. Borges considera această schemă narativă modelul prin excelenţă pentru arta povestirii (şi a povestitorului), subliniind că oricine realizează, la sfârşitul lecturii, că doar prin integrarea în lumea textului cărţii, cititorul poate, fie şi temporar, să suspende nu numai incredulitatea, ci chiar să întrerupă continuitatea realităţii exterioare şi să-şi depăşească, cel puţin pentru un timp (timpul dedicat lecturii...), soarta şi condiţia muritoare. Pentru că O mie şi una de nopţi întrupează cartea privită ca univers, lucru pe care Andrei Codrescu l-a învăţat perfect de la Borges şi pe care îl practică, la rândul său.

Aici, la fel ca şi în celebra culegere arabă, autorul determină o povestire să ia naştere din alta, în primul rând cu scopul - nu o dată, declarat - de a ţine moartea la (cât mai mare!...) distanţă. De aceea, coincidenţele se multiplică, paradoxurile apar la tot pasul, iar viaţa cea mai obişnuită pare a fi guvernată de legi supranaturale, uneori minunate, iar alteori înspăimântătoare, de natură a supune fiinţa umană ameninţării permanente a hazardului şi deciziilor arbitrare. Andrei Codrescu ştie că, înaintea sa, modelul narativ - sau simbolic - din cele O mie şi una de nopţi a fost reluat, nuanţat, pastişat sau analizat din varii perspective nu numai de Jorge Luis Borges, ci şi de scriitori precum Naghib Mahfuz, Italo Calvino, John Barth sau Salman Rushdie, plus Umberto Eco pe care Codrescu îl priveşte ironic şi-l critică pentru vina de a nu-şi fi recunoscut, asemenea celorlalţi, sursa de plecare şi motivul inspiraţiei. După cum se vede, în Whatever Gets You Through the Night, scriitorul american de origine română se află într-o companie selectă, dar asta nu-l timorează deloc, ci dimpotrivă, îi dă un imbold în plus pentru a-şi demonstra nu numai abilităţile de povestitor înnăscut - şi pasionant! - ci şi pentru a-şi conduce cititorul prin hăţişul unor extinse note de subsol pe care le construieşte cu aceeaşi grijă pe care o acordă naraţiunii însăşi. Deloc întâmplător, "rescrierea" celor O mie şi una de nopţi este dublată, pentru Andrei Codrescu, de cele o sută una note de subsol, din nou deloc întâmplător fiind faptul că prima este identică cu ultima şi vorbeşte tocmai despre greşeala cea mai frecventă comisă atunci când se vorbeşte despre culegerea de povestiri arabe. Căci ele nu sunt, după părerea autorului, "texte în ramă", aşa cum se spune în mai toate manualele, câtă vreme aceste o mie şi una de nopţi nu au - şi nici nu au nevoie - de o ramă, apărând una după cealaltă printr-o generare specifică, de aici şi fascinaţia exercitată de ele: "Rama dizolvă", scrie Codrescu, "este doar un pre-text, (...), însă Nopţile arabe nu sunt puse în nici o ramă - ele sunt generative, întruchipând, practic, în acest fel şi numai în acest fel, însăşi viaţa."

Totul e spus cu o vervă şi cu o plăcere a relatării şi comunicării cu cititorul care reuşeşte să cucerească, în doar câteva pagini, până şi pe cei mai neîncrezători sau sceptici critici. Astfel încât, într-un mod oarecum asemănător cu strategiile din Ghidul dada pentru postumani sau Lecţia de poezie, Andrei Codrescu se situează mereu la graniţa dintre ficţiune şi realitate (livrescă, desigur!), miza lui esenţială rămânând, oricum am lua-o, aceea de a (mai) spune o poveste.


*) Andrei Codrescu, Whatever Gets You Through the Night:

A Story of Sheherezade and the Arabian Entertainments, Princeton University Press, 2011.