Bucureştiul văzut din vârful muntelui (IV). Clădiri publice. GALERIE FOTO

Alexandru Brumărescu (foto 1), născut la 28 august 1945, a făcut Facultatea de Geologie - Geografie a Universităţii din Bucureşti, apoi timp de 30 de ani a fost un montaniard, în toate sensurile cuvântului, trăitor în munţi şi îndrăgostit de ei. A lucrat la staţiile meteorologice Vârful Omu şi Cota 1500 şi la Staţia de supraveghere a radioactivităţii mediului de la Babele, doctoratul şi l-a făcut în aerofotointerpretare şi cartografiere morfologică. A fost membru al echipei de salvamont Sinaia II, participând la numeroase acţiuni de salvare în munţi. A urcat şi în Alpii Francezi şi Elveţieni şi, povestind, faţa uriaşului cu hanorac roşu se luminează de un zâmbet de îndrăgostit fericit. În afară de munte, dar legate de el, mai are două pasiuni, muzica de operă şi clasică (dragoste insuflată, zice, de un alt mare alpinist şi meloman, Nicolae Sbârcea, de la Asociaţia Sportivă a Armatei, Braşov) şi fotografia. Deşi cea mai tânără, ivită după vârsta de 40 de ani, pasiunea pentru fotografie a pus stăpânire pe el. De la primele imagini, făcute cu un "amărât de Smena", până astăzi, când, a devenit deja profesionist, a fost în continuă căutare. De suflet al imaginilor. L-a arătat în diversele expoziţii pe care le-a avut (Palatul Parlamentului, Palatul Culturii din Ploieşti, Cheia) - la simpozioanele anuale "Omul şi natura" etc... A realizat în repetate rânduri cărţi poştale ilustrate, pliante, fotografii de-ale lui ilustrează o serie de lucrări enciclopedice - în limba română sau în limbi străine, precum Dicţionarul monumentelor şi locurilor celebre din Bucureşti sau Romania. An Encyclopedic Survey, publicate de Editura Meronia. În ultimii ani a adunat o adevărată arhivă foto Bucureşti, din care pregăteşte, la aceeaşi editură, un album consacrat Capitalei.

Textele care urmează aparţin doamnelor Valentina Bilcea şi Angela Bilcea.

Universitatea de Arhitectură şi Urbanism "Ion Mincu" (foto 2). Clădirea construită în stil neoromânesc, care redă cu destulă fidelitate arhitectura vremii brâncoveneşti, a fost ridicată începând cu 1912, sub direcţia arhitectului Grigore Cerchez, lucrările fiind întrerupte în timpul Primului Război Mondial şi terminate abia în 1927. Edificarea acestui palat s-a impus ca o necesitate, pentru că Şcoala Superioară de Arhitectură, înfiinţată în 1904 de Ermil Pangrati, nu avea un sediu propriu. După 1948 Academia de Arhitectură a fost reorganizată, devenind Institut de Arhitectură, şi a primit în 1952 numele arhitectului Ion Mincu (1852-1912), fondatorul şcolii româneşti de arhitectură. Între 1963 - 1968, clădirea Institutului a fost extinsă cu două aripi, construite de-a lungul străzilor Edgar Quinet şi Academiei, arhitecţi fiind Elena Voinea, G. Filipeanu, Alexandru Beldiman şi alţii.

Biblioteca Centrală Universitară (foto 3) a fost deschisă în cadrul Fundaţiei Universitare "Carol I", ce a luat fiinţă în 1891 printr-o lege adoptată de Parlament, la iniţiativa regelui Carol I, care îşi declara "dorinţa de a înfiinţa un aşezământ spre binele tinerimii universitare de la toate facultăţile din ţară, înzestrat cu o bibliotecă totdeauna deschisă". Clădirea a fost construită între 1891-1895 de francezul Paul Gottereau, arhitectul Casei Regale. Având iniţial doar 3 400 de volume, biblioteca va ajunge, în 1938, la aprox. 120 000, cu 6 săli de lectură şi una, special amenajată, pentru profesori. Odată cu instaurarea regimului comunist, în 1948, Biblioteca Fundaţiei Universitare "Carol I" se transformă în Biblioteca Centrală Universitară "C.I. Parhon", devenind centrul coordonator al reţelei de biblioteci a Universităţii din Bucureşti. În evenimentele din decembrie 1989 a fost incendiată, distrugându-se peste o jumătate de milion de cărţi, dar şi hărţi vechi şi manuscrise. Pentru reconstituirea fondului de carte, Federico Mayor, directorul general al UNESCO, a făcut apel către toate guvernele, organizaţiile, instituţiile politice de a participa la reconstrucţia şi modernizarea bibliotecii. Clădirea a intrat într-un proces de restaurare şi modernizare, extinzându-se şi adăugându-i-se un nou corp, Dacia, construit de arhitectul Constantin Rulea. Astăzi este cea mai modernă bibliotecă din Bucureşti, cu un fond de carte de aprox. 2 milioane de volume şi 500 000 de seriale.

Gara de Nord (foto 4). Principala gară a oraşului a fost denumită iniţial Gara Târgoviştei, după numele Căii Târgoviştei (actuala Calea Griviţei) pe care este situată. Construirea ei a început în 1869 de Concesiunea Stroussberg, în urma adoptării Legii pentru construirea căilor ferate din România, clădirea fiind dată în exploatare în 1870, cu prilejul deschiderii provizorii a căii ferate Bucureşti-Ploieşti, inaugurarea oficială având loc la 13 septembrie 1872. În 1888, Gara Târgoviştei a fost numită Staţia Bucureşti-Nord. Modernizarea Capitalei şi creşterea traficului de călători, mesagerie şi mărfuri au impus lucrări de amenajare de noi spaţii. Astfel, numărul liniilor a crescut, au fost construite Staţia tehnică de formare a trenurilor de călători Bucureşti-Griviţa şi Depoul de locomotive, s-a realizat Triajul Bucureşti-Chitila pentru descongestionarea traficului, iar între 1931 - 1932 au fost executate lucrări de extindere şi modernizare, care i-au asigurat aspectul actual. Numărul liniilor a ajuns la 16, peroanele au fost legate la capete printr-unul transversal acoperit, susţinut pe coloane masive din piatră, în stil toscan, cu fronton antic. Lucrările de electrificare din 1966 - 1969, apoi deschiderea Metroului din Bucureşti în 1987, au impus noi amenajări. Lucrările de modernizare au continuat şi după 1990, vizând introducerea sistemului electronic de afişare, de distribuţie a legitimaţiilor de călătorie, amenajarea de spaţii comerciale şi săli de aşteptare. Astăzi este cea mai mare şi cea mai modernă gară din ţară.

Muzeul Naţional al Ţăranului Român (foto 5). Clădirea a fost construită între 1912 - 1941, după planurile arhitectului Nicolae Ghica-Budeşti. Istoria muzeului începe însă înainte de fondarea lui instituţională, în 1863, când domnitorul Alexandru Ioan Cuza a dat o ordonanţă de organizare a unor expoziţii în care să intre şi produse ale industriei casnice ţărăneşti. Astfel, în 1875, la propunerea lui Titu Maiorescu este constituită prima colecţie de artă populară românească, iar în cadrul Muzeului Naţional de Antichităţi, se înfiinţează "o secţiune" în care se expun lucrări de artă textilă făcute în ţară. Însă prima formă organizată este Muzeul de Etnografie, de Artă Naţională, Artă Decorativă şi Artă Industrială înfiinţat în 1906, cu sediul în clădirea fostei Monetării a Statului, pe locul Palatului Mavrogheni. Piatra de fundaţie a fost pusă în 1912 în prezenţa familiei regale, director fiind numit Alexandru Tzigara-Samurcaş. Din 1953 clădirea adăposteşte, succesiv, Muzeul Lenin-Stalin, Muzeul Lenin şi Muzeul de Istorie a Partidului Comunist Român, a Mişcării Revoluţionare şi Democratice din România, colecţiile fiind mutate, până în 1978, în clădirea Palatului Ştirbei de pe Calea Victoriei. După 1990 muzeul reîncepe să funcţioneze sub actualul nume, primul său director fiind pictorul Horia Bernea, care îl reorganizează, fapt ce i-a adus, în 1996, premiul EMYA pentru cel mai bun muzeu european. În cei 8 000 mp de spaţiu sunt expuse aprox. 100 000 obiecte, prezentate în expoziţii permanente - Legea creştină, Rânduiala vieţii, Laolaltă -, celelalte putând fi văzute în timpul expoziţiilor temporare.

Muzeul Naţional de Istorie Naturală "Grigore Antipa" (foto 6-7) a fost construit între 1904 - 1906 după planurile inginerului Mihai Roco, cu decoraţia faţadei concepută de arhitectul Grigore Cerchez. Iniţiativa fondării a aparţinut marelui ban Mihalache Ghica, fratele domnului Alexandru Ghica, care semnează şi decretul de fondare, la 1834. Tot el este şi primul donator important. Instalat iniţial în clădirea Colegiului "Sf. Sava" şi având un rol exclusiv didactic, în 1867 colecţiile muzeului au fost mutate în trei săli din aripa stângă a Universităţii din Bucureşti. În 1904 începe construirea noii clădiri, inaugurarea oficială având loc în 1908, ocazie cu care au fost deschise pentru vizitare 16 săli, dintre care una cuprindea patru diorame bio-geografice, printre primele realizate în lume şi care au servit ca model şi pentru alte muzee. În 1933, la 100 de ani de la fondare şi 40 de ani de la numirea lui Grigore Antipa ca director, prin decret regal, muzeul primeşte numele actual. Colecţiile, expuse astfel încât vizitatorul să urmeze un circuit cu sens unic prin cele trei niveluri (demisol, parter şi etaj), reconstituie evoluţia pământului şi a vieţuitoarelor. Piesa cea mai importantă, unică în lume, este scheletul fosil al unui elefant uriaş (Deinotherium gigantissimum), care a trăit în miocen acum 10 milioane de ani, descoperit în 1893, în satul Mânzaţi-Vaslui.

Muzeul Naţional "George Enescu" (foto 8). Palatul Cantacuzino, numit şi "Casa cu lei", a fost construit de arhitectul Ion D. Berindei între 1898 - 1900 pentru Gheorghe Grigore Cantacuzino zis "Nababul" , lider al Partidului Conservator , preşedinte al Consiliului de Miniştri şi primar al Capitalei, posesorul unei uriaşe averi funciare şi imobiliare. Palatul a fost moştenit, după moartea lui, de fiul său, Mihail G. Cantacuzino, care îl lasă prin testament soţiei sale (Marica) Maria Rosetti-Tescanu. În 1937, aceasta se căsătoreşte cu compozitorul George Enescu, cei doi locuind în casele din spatele palatului. După al Doilea Război Mondial, palatul este donat statului român, adăpostind o vreme Preşedinţia Consiliului de Miniştri. În 1947, aici se inaugurează Institutul de Studii Româno-Sovietice, iar din 1955, conform dorinţei lui George Enescu' palatul va deveni sediul Uniunii Compozitorilor şi muzeu. Deschis la început sub forma unei expoziţii comemorative, cu prilejul împlinii unui an de la moartea marelui compozitor, în 1956, a fost reorganizat şi îmbogăţit în forma actuală, după 1990 devenind muzeu naţional.

Ansamblul Muzeului Naţional "George Enescu" (foto 9) cuprinde palatul propriu-zis, o aripă cu mai multe etaje pe latura de nord a incintei şi construcţii de agrement, legate prin terase şi scări largi, sinuoase, curbe, direct de palat şi de fostul parc care înconjura edificiul.

Palatul Patriarhiei (foto 10) a fost construit de arhitectul Dimitrie Maimarolu în 1907, pe locul vechii săli din incinta cetăţii mănăstireşti, unde se ţinuseră adunările Divanului Domnesc, iar, mai târziu, întrunirile legate de Unirea de la 1859. Până în 1948, acest palat a adăpostit Camera Deputaţilor, apoi, timp de cinci decenii, Marea Adunare Naţională şi, din nou, după 1990, Camera Deputaţilor. În 1997 aceasta s-a mutat în Palatul Parlamentului, iar fostul sediu a revenit Patriarhiei Române. Edificiu de mari dimensiuni, este conceput în stil neoclasic de influenţă franceză şi are o sală de şedinţe circulară (cu locuri pentru deputaţi, la parter, şi tribune pentru public la etaj) şi un vestibulul ce o precedă, unde erau, până în 1948, zeci de busturi ale marilor oameni politici ai epocii moderne, monumente care au dispărut în anii regimului comunist.

Palatul Regal - Corpul Kretzulescu (foto 11). A fost construit de primul rege al României, Carol I (1866-1914), dar este definitiv legat de numele regelui Carol II (1930-1940), care, în urma unui incendiu devastator, l-a reclădit din temelii, realizând un nou edificiu, de dimensiuni mult mai mari. Pe locul Corpului Kretzulescu s-a aflat casa marelui logofăt Dinicu Golescu, reşedinţa regală fiind adăugată acesteia. Clădirea, situată pe Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei), lângă Biserica "Kretzulescu", ridicată în anii 1812 - 1815, a fost vândută de moştenitori statului, în 1833 aici fiind instalat Sfatul Administrativ (guvernul). Extinsă şi modernizată (a beneficiat de prima instalaţie electrică de iluminat), a fost transformată în reşedinţă domnească. Aici au locuit Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) şi Carol I, care, după proclamarea regatului, în 1881,decide construirea unui nou palat de ceremonii. Acesta, realizat după planurile arhitectului francez Paul Gottereau, în anii 1884-1886, destinat ceremoniilor oficiale, este racordat la vechea reşedinţă domnească, transformată în apartament particular al regelui. Construcţia, cu o dispunere spaţială similară cu cea de astăzi, a fost distrusă în urma unui incendiu, în 1926. Lucrările de restaurare au fost începute de regele Ferdinand I chiar în 1926 şi au fost terminate de fiul său, Carol II, un rol important în coordonarea acestora avându-l regina Maria. După abdicarea regelui Mihai I şi proclamarea republicii (1947), Palatul Regal dobândeşte o nouă destinaţie, aripa centrală fiind atribuită Consiliului de Miniştri, iar Corpul Kretzulescu Ministerului Artei şi Informaţiilor, care a organizat aici, în 1950, Muzeul Naţional de Artă. Iniţial a fost deschisă Galeria Naţională, iar în 1951 şi Galeria Universală. În evenimentele din decembrie 1989 clădirea a fost avariată de un puternic incendiu, iar lucrările de restaurare au durat până în 2000, când Muzeul Naţional de Artă al României a fost redeschis, fiindu-i atribuit întreg palatul. Astăzi, în aripa Kretzulescu se află Galeria de Artă Europeană (compusă din 15 saloane), iar Corpul Ştibei găzduieşte Galeria Naţională cu două diviziuni, Galeria de Artă Veche Românească şi Galeria de Artă Românescă Modernă.

Primăria Sectorului 1 (foto 12). Construită pentru a fi sediul Primăriei sectorului IV, de Verde, a fost folosită pentru o vreme, încă de la inaugurare (1929), drept sediu al Ministerului de Interne. Clădirea va reveni primăriei în 1944. Proiectată de arh. G. Cristinel şi Nicolae Georgescu, în stilul palatelor comunale veneţiene, are un tun înalt imitând campanilele italiene. Aici a fost amplasată statuia unui cavaler medieval în armură cu o lance în mână şi sprijinit în scut, statuie păstrată până astăzi.