Jurnalul care a zguduit lumea

Jurnalul Annei Frank dovedeşte că realitatea întrece imaginaţia, emoţionează şi şochează cum ficţiunea reuşeşte rareori să o facă. Însemnările ţinute de Anna respiră autenticitatea ce se naşte din sensibilitatea unei vârste, cea a trecerii de la copilărie la adolescenţă, între 13 şi 15 ani. Sunt exact cei doi ani cât a stat ascunsă cu familia în clădirea din Amsterdam, în anexa firmei încredinţate de tatăl ei celor doi asociaţi olandezi.

Anna înregistrează evenimentele din familie, are ochi de observator fin, scrie despre cei de lângă ea, despre încordarea legăturii cu mama şi apropierea treptată de sora mai mare, ca şi despre tatăl cel grijuliu. În vremuri obişnuite ar fi devenit poate o adolescentă rebelă sau ar fi acaparat-o lecturile, dar spaţiul restrâns în care trăiesc atâţia oameni, presiunea psihologică a izolării, grija de a evita zgomote ce i-ar trăda, starea de alertă impregnează jurnalul cu o tensiune continuă.

Numeroase notaţii se desprind şi capătă semnificaţie şi cred că aproape orice adolescent se regăseşte în observaţiile Annei: pagina în care îşi declară hobby-urile sau reproduce o discuţie între adulţi ca probă de obtuzitate, comentariile despre convingerile false ale adulţilor că îi înţeleg pe copii şi pe adolescenţi, lista în care inventariază preocupările celor din Anexă. Aici se văd prospeţimea privirii, umorul şi inteligenţa Annei Frank.

De la prima publicare în 1947, ca mărturie zguduitoare cântărind mai greu decât probele aduse în procesul de la Nürnberg, jurnalul îşi creează propria poveste. Mai întâi existenţa celor trei versiuni: versiunea A, cu notaţiile proaspete, versiunea B cuprinzând rescrierea după ce Anne a auzit la radio o declaraţie făcută de un ministru al guvernului olandez în exil privind importanţa documentelor scrise despre experienţele trăite în timpul ocupaţiei, paginile eliminate de tatăl fetei, unic supravieţuitor al familiei, conţinând observaţii prea puţin măgulitoare la adresa mamei, dar, mai ales, experienţele sexuale.

Povestea filologică a jurnalului nu se poate separa de altă poveste - destinul familiilor din Anexă. În urma unui denunţ, sunt arestaţi cu toţii, dar una dintre proprietarele firmei salvează jurnalul Annei cu gândul să-l restituie fetei. Toţi ajung în lagăr, supremă ironie! chiar după ce devenise limpede înfrângerea Germaniei, iar singurul supravieţuitor este tatăl, Otto Frank, care se ocupă de publicarea jurnalului. El decide forma iniţială şi tot el are de suportat atacurile ce urmează.

Celor două poveşti le urmează a treia: receptarea contradictorie a jurnalului. Jurnalul a declanşat şi un lung şir de atacuri: i s-a contestat autenticitatea, au urmat expertize peste expertize, procese şi decizii ale instanţelor cu amenzi şi alte sancţiuni. Dar jurnalul are impact uriaş în America, în toată Europa, este tradus şi studiat în şcoli, devine o operă de referinţă pentru multiple abordări - istorie şi psihologia vârstelor şi a captivităţii, formă de literatură confesivă.

Şi, în sfârşit, a patra poveste ţine de forţa jurnalului de a stimula alte creaţii: o piesă de teatru, distinsă cu premiul Pulitzer, mai multe filme şi chiar manga, statuia plasată în faţa casei din Amsterdam, o replică în ficţiune a unei autoare americane, cu un roman al cărui erou este Peter, adolescentul din Anexă, salvat şi ajuns în America postbelică. Poate că şi în România, jurnalul va genera alte creaţii… Jurnalul nu şi-a pierdut nici acuitatea, nici actualitatea.

Jurnalul Annei Franck, traducere din neerlandeză şi note de Gheorghe Nicolaescu, Editura Humanitas, 2011, 390 pag.