Dublinezii/ de James Joyce

*

* *

Lily, fata îngrijitorului, pur şi simplu nu mai prididea. Nici nu apuca să conducă un domn în cămăruţa din spatele biroului de la parter, ajutându-l apoi să-şi dea jos paltonul, că auzea iar ţârâitul şuierat al soneriei de la uşa holului şi trebuia să dea fuga pe coridorul gol ca să-i deschidă altui musafir. Bine că nu trebuia să se îngrijească şi de doamne. Însă domnişoara Kate şi domnişoara Julia se gândiseră la asta şi transformaseră baia de sus într-o cameră de toaletă pentru doamne. Domnişoara Kate şi domnişoara Julia erau acolo, stând la palavre, râzând şi agitându-se fără rost, ţinându-se una după cealaltă până în capul scărilor, uitându-se peste balustradă şi strigând-o pe Lily ca s-o întrebe cine sosise.

Era întotdeauna o distracţie grozavă dansul anual de la domnişoarele Morkan. Luau parte toţi cei care le cunoşteau, membri ai familiei, vechi prieteni de familie, colegii de cor ai Juliei, toţi elevii lui Kate care crescuseră destul, ba chiar şi câţiva elevi de-ai lui Mary Jane. Petrecerea nu fusese un fiasco niciodată. De ani buni, se desfăşura cu un stil desăvârşit, din câte-şi aminteau toţi - asta de când Kate şi Julia, după moartea fratelui lor, Pat, părăsiseră casa din Stoney Batter şi-o luaseră pe Mary Jane, singura lor nepoată, să stea cu ele în casa întunecată şi sărăcăcioasă din Usher's Island, al cărei etaj îl închiriaseră de la domnul Fulham, negustorul de cereale de la parter. Asta se întâmplase cu mai bine de treizeci de ani în urmă, cum mă vezi şi cum te văd. Mary Jane, care era pe-atunci o fetiţă cu fustă scurtă, devenise între timp principalul sprijin al casei, întrucât cânta la orga bisericii de pe Haddington Road. Făcuse conservatorul şi organiza câte-un concert şcolar în fiecare an sub bolţile Vechii Săli de Concerte. Mulţi dintre elevii ei veneau din familiile mai înstărite din Kingstown şi Dalkey. Aşa bătrâne cum erau, mătuşile ei îşi făceau la rându-le treaba. Julia, cu toate că încărunţise de-a binelea, continua să fie primă soprană la biserica Adam şi Eva, pe când Kate, prea slăbită ca să se mai deplaseze încolo şi-ncoace, dădea lecţii de muzică pentru începători la pianul vechi şi pătrat din ultima cameră. Lily, fiica îngrijitorului, făcea pe fata în casă pentru ele. Chiar dacă duceau o viaţă modestă, ţineau să mănânce bine; tot ce era mai de soi: muşchi de vită cu os calitatea întâi, ceai de trei şilingi şi cea mai bună bere neagră la sticlă. Dar Lily greşea foarte rar când făcea comandă, aşa că se împăca bine cu cele trei stăpâne. Se aferau, atâta tot. Însă singurul lucru pe care nu-l suportau era să le răspunzi.

Fireşte, aveau toate motivele să se afereze într-o asemenea seară. Nu de alta, dar trecuse binişor de zece şi încă nu se vedea nici urmă de Gabriel şi soţia lui. Pe lângă asta, se temeau cumplit ca nu cumva Freddy Malins să se întoarcă făcut pulbere. Nu-şi doreau pentru nimic în lume ca vreunul dintre elevii lui Mary Jane să-l vadă afumat; iar când se îmbăta, era uneori foarte greu de strunit. Freddie Malins întârzia întotdeauna, dar surorile se întrebau ce-l putea ţine pe Gabriel - şi din cauza asta se apropiau de balustradă din două în două minute ca s-o întrebe pe Lily dacă veniseră Gabriel sau Freddie.

― A, domnule Conroy, îi spuse Lily lui Gabriel când îi deschise uşa, donşoara Kate şi donşoara Julia credeau că n-o să mai apăreţi. Bună seara, doamnă Conroy.

― Pun capul jos c-aşa credeau, spuse Gabriel, dar au uitat că nevesti-mii, aici de faţă, îi trebuie trei ore cât veşnicia să se-mbrace.

Rămase pe covoraşul de la intrare, curăţindu-şi zăpada de pe galoşi, în timp ce Lily o conducea pe soţia lui spre baza scării şi striga:

― Donşoară Kate, uitaţi-o pe doamna Conroy!

Kate şi Julia coborâră imediat, ca doi copii, scara întunecată. Amândouă o sărutară pe soţia lui Gabriel, o compătimiră pentru că îngheţase de frig şi-o întrebară dacă venise şi Gabriel.

― Iată-mă, punctual ca poşta, mătuşă Kate! Du-te sus şi vin şi eu! strigă Gabriel din întuneric.

Continuă să se şteargă zdravăn pe picioare, pe când cele trei femei se duceau sus, râzând, spre camera de toaletă pentru doamne. Un tiv uşor de zăpadă îi stătea ca o capă pe umerii paltonului şi ca nişte bombeuri pe vârfurile galoşilor; şi pe când nasturii paltonului alunecau scârţâind pe sibirul întărit de zăpadă, aerul tare şi rece de afară o zbughi de prin crăpături şi pliuri.

― Ninge iar, domnule Conroy? întrebă Lily.

Intrase înaintea lui în cămară ca să-l ajute să-şi dea jos paltonul. Gabriel zâmbi celor trei silabe pe care i le dăduse Lily numelui său de familie şi se uită la ea. Era o fată zveltă, în creştere, cu pielea deschisă şi părul de culoarea fânului. Lumina lămpii cu gaz din cămară o făcea să pară şi mai palidă. Gabriel o ştia de când era mică şi avea obiceiul să se aşeze pe ultima treaptă a scării şi să dezmierde o păpuşă de cârpă.

― Da, Lily, răspunse el, şi cred că n-o să se oprească toată noaptea.

Îşi ridică ochii spre tavanul cămării, care se zgâlţâia de la călcături şi de la târşâitul picioarelor la etajul de deasupra, ascultă pianul preţ de o clipă şi apoi se uită la fata care-i împăturea paltonul cu grijă şi i-l aşeza pe capătul unei policioare.

― Spune-mi, Lily, zise el pe un ton prietenos, te mai duci la şcoală?

― O, nu, domnule, răspunse ea. Am terminat-o cu şcoala pentru anul ăsta şi nu numai.

― A, păi atunci, spuse Gabriel cu voioşie, înseamnă că mâine-poimâine venim la nunta cu tânărul acela, nu?

Fata îi întoarse privirea peste umăr şi spuse cu o mare amărăciune:

― Bărbaţii din ziua de azi e doar palavre şi ce poa' să jupoaie de pe tine.

Din volumul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Humanitas Fiction. Traducere de Radu Paraschivescu