Opinie Adrian Vasilescu: Mai este România o ţară industrializată? (6)

Autor: Adrian Vasilescu 14.12.2011

Calendaristic, secolul XX începea în 1901. Istoricii au consemnat un fapt relevant. Şi anume, că astronomul curţii regale a Angliei hotărâse, cu un an înainte, că secolul XIX nu avea să se sfârşească în 1899, cum cerea tradiţia. Aşadar, 1900 a fost cel din urmă an al unui veac progresist, activ şi bogat. Cel mai prosper din toate timpurile de până atunci. Motiv pentru care omenirea s-a ataşat atât de mult de acest secol încât, practic, l-a prelungit până în preajma Primului Război Mondial.

Lumea păşea într-o nouă eră a civilizaţiei. Industria îşi luase avânt. Producţia se despărţea de vechea tehnică, manuală. Maşinismul îşi făcuse intrarea în istorie. Apăruseră deja mari aglomerări urbane. Milioane de oameni se mutau de la sate în oraşe, deveneau muncitori industriali. Creşteau continuu numărul de fabrici şi cererea de forţă de muncă. Se schimba însuşi modul de viaţă, se dezvoltau pieţele de mărfuri şi de bani, creştea nivelul de trai. România, care dobândise mai multe avantaje comparative urcase în acest tren. Deşi avea bilet de clasa a treia. Creditul se dezvolta ca instituţie, chiar dacă cu frâna de mână trasă. Activitatea bancară se mişca nu numai către poziţiile dominante ale economiei, ci şi în direcţia micilor companii. Prin arterele societăţii moneda circula, alerga chiar. Viaţa economică se străduia s-o capteze.

Asta nu însemna că ţara era bogată. Domina sărăcia. Marea masă a populaţiei, starea a treia, fie că abia începea să guste din bunăstare cu linguriţa, fie că nu ajunsese încă la bunăstare. Stilul de viaţă de zi cu zi obliga cea mai mare parte a populaţiei să-şi restrângă drastic cheltuielile, pentru că niciodată nu ajungeau banii. Iar o schimbare a stilului de viaţă ar fi fost posibilă numai într-o altă ecuaţie economică, mai apropiată de cerinţele vremii, care să valorifice mai bine proprietatea şi să dinamizeze munca, producţia, venitul şi consumul.

Începutul fusese însă făcut. Oamenii nu doar că aveau nevoie de case, de îmbrăcăminte, de hrană, de multe alte lucruri; începeau chiar să spere că le vor putea obţine. Dacă nu potrivit nevoilor şi dorinţelor, cât timp în economie nu circulau în cantităţi optime bani pentru afaceri, măcar în cantităţi care să fie semnalul unui început de viaţă nouă. În zorii capitalismului românesc au fost deschise larg ferestrele ca să intre şi în România aerul proaspăt al eficienţei economice.

Lecţia, învăţată încă din secolul XIX, nu lasă loc niciunei îndoieli: fără capital străin, în proporţii optime, România nu poate reuşi să dezvolte industria şi să obţină bunăstare. Şi în niciun caz, capitalul străin nu avea să vină fără să se fi implicat şi capitalul intern. Investiţia internă, în zorii capitalismului românesc, avea însă în faţă o condiţie greu de îndeplinit: spargerea cercului vicios. Căci întreprinzătorii români, ca să investească în afaceri, aveau nevoie de bani. Dar banii nu puteau fi adunaţi decât într-o economie în expansiune. Era, aşadar, nevoie să fi fost activat singurul motor ce ar fi putut să pună în mişcare "morile de bani": economia, cu producţia şi consumul.

Lumea capitalistă, în care intrase România, ştia deja, la începutul secolului XX, că în orice afacere e nevoie de bani. Pentru a câştiga şi mai mulţi bani. Dar una dintre dramele economiei româneşti era tocmai puţinătatea capitalului. A capitalului fix: platforme industriale, instalaţii, maşini-unelte, încă rare în acel timp. Şi a lichidităţilor: capitalul circulant. A fost nevoie de eforturi uriaşe pentru a putea fi pusă în mişcare spirala expansiunii economice.

Noile fabrici - postăvării, sticlării, manufacturi de ceramică, de paste făinoase şi multe altele - învăţau să-şi dobândească alonje competitive. Tocmai pentru a câştiga mai mulţi bani. Întreprinderile de servicii erau şi ele preocupate să obţină bani mai mulţi. Prin calitate. În plus, a mai fost înţeles atunci un lucru esenţial: că dacă băncile nu vor avea bani, fabricile nu vor avea de unde "să cumpere bani". Dezvoltarea sectorului bancar era o prioritate.