Ai noştri, ca brazii/ de Călin Hentea

Autor: Calin Hentea 23.12.2011

Pe la începutul anilor '90, şi chiar mai apoi, atunci când occidentalii începeau să descopere România - ţară a tuturor posibilităţilor - nu le venea să creadă ochilor câte fete minunat de frumoase şi pe toate gusturile puteau să vadă pe stradă. Când am ajuns eu în Occident, tot pe la începutul anilor '90, mă tot miram cât de curăţele, dar total insignifiante şi neapetisante erau femeile lor pe stradă, în comparaţie cu reclamele din reviste şi scenele din filme. A rezultat, astfel, inevitabila concluzie că ale noastre sunt mai frumoase decât ale lor, ai noştri fiind oricum, vorba cântecului, "ca brazii".

Ulterior, toată lumea s-a dumirit că româncele - asupra cărora a bătut puternic influenţa orientală - se sulemenesc şi se dichisesc mai mult (adesea abuzând de aur, şuncă şi rimel), spre deosebire de franţuzoaice, nemţoaice, englezoaice, nordice şi sudice care sunt mai pragmatice în ţinută şi înfăţişare, dar cu preţul unei lipse corespunzătoare de sex appeal. Românii, însă, sunt predominant neglijenţi (inclusiv în ceea ce priveşte burta, dinţii, chelia) şi doar arareori mai ferchezuiţi, în comparaţie cu masculii occidentali (îndeobşte francezii), care se prezintă mereu mai îngrijit şi mai cu gust chiar şi când sunt în ţinută casual.

Mioriticele noastre cochetării feminine şi macho-isme cosmopolite descresc însă exponenţial din centrul exclusivist al Capitalei spre periferia fanariot-proletară. În zonele universitare ale Capitalei, într-adevăr, bunul gust face casă bună cu tinereţea, prospeţimea siluetei încă nealterate de ani se conjugă de cele mai multe ori armonios cu cochetăria, dar dacă iei metroul spre periferie, se deschide-o altă lume, care nici felliniană, nici caragialescă nu mai este: pipiţe boite strident şi tanti grase fumând Kent, şmecherei uscaţi în blugi ridaţi, Dorel şomerizat în tricou reşapat, meşterul Costel într-o geacă brumărel, lângă ţaţa Safta obosită şi pe lume sictirită. Tinerii au, inevitabil, un telefon ataşat în mână ("Zi, fată, că m-ai făcut curioasă"), iar bătrânii poart-o plasă din categoria PPC - "Poate Pică Ceva", ceea ce nu-i împiedică să converseze-n troleibuz despre ce-au făcut aseară de mâncare sau câte staţii mai au până ajung la Gigel.

Dimpotrivă, caroseriile umane bucureştene devin ostentativ luxoase în ocaziile festive clasice, la nunţi, botezuri, cumetrii, revelioane. Atunci, vulgaritatea stridentă se conjugă perfect cu grobianismul agresiv, totul fiind asezonat în ritm de manele: rochiile lungi şi lucioase pleznesc neruşinate peste şuncile acumulate, burţile se revarsă abundent peste curea, cravatele se desprind singure de sub guşă, rujul mânjeşte ţigara, fardul opreşte sărutarea, ghiulurile şi belciugele de aur atârnă-n gol, sprijinite în cutele şi ridurile adânci. Câte un piercing la nară, la sprânceană, la tineret. Tatuajele, de obicei, nu se văd.

Pe trotuare, la metrou, în piaţă, prin magazine şi autobuze însă, figuri obosite, ridate, plecate. Priviri în pământ, uneori chiar tulburi. Mirosuri grele. Ojă cojită sau unghii false superlungi. Ţâţe şi poponeţe prematur scoase la purtare. Şepci cu reclame. Haine luate de la taraba din piaţă, uneori de la Second hand. Purtate oricum, una peste alta. Români frumoşi ai marilor oraşe. Sesizabili la orice colţ de stradă.