Opinie Mişu Negriţoiu: Cine mai dă lecţii

Un "prof. univ. dr….la Facultatea de Finanţe, Asigurări, Bănci (sic!) şi Burse de Valori" scrie recent, despre bănci, fair-play şi taxe ("Domnule Preşedinte, nu le vorbiţi băncilor despre fair play. Taxaţi-le!", ZF, 13 dec 2011). Preopinentul (ca şi alţi "prof. univ. dr.") amestecă laolaltă noţiuni de "goană după profituri uriaşe" (se mai predă Marx la facultate?), "marje de dobânzi", "comisioane ascunse", "condiţii prielnice ale mediului economic", "retragerea finanţărilor", "practici incorecte", etc., etc. fără să ofere o analiză "academică" şi (culmea!), oferă şi "soluţia?" sub formă de "taxare suplimentară", "penalizări pentru retragerea finanţărilor" şi (nici mai mult, nici mai puţin), "atragerea capitalului autohton în sectorul bancar".

Mai nou, un alt "prof. univ la ASE Bucureşti" îşi consemnează nostalgiile anuale în spaţiul generos al ZF, ("Ce îmi doresc eu mie, dulce Românie - un an după", ZF nr. 3.315/11.01.2012) şi este curios (justificat, aş zice) să vadă dacă s-a realizat "o parte din acele gânduri"(!?), adică "o economie de piaţă funcţională, a se citi bazată pe concurenţă reală şi nu formală" şi constată că "din păcate, acest lucru nu s-a realizat". Dar din toate "pieţele" pe care mă aşteptam să le analizeze şi care nu funcţionează (de exemplu, piaţa produselor agricole!) se împiedică tocmai de "creditul de nevoi personale în euro" (probabil are ceva rate de plătit, ca tot românul!) şi nu analizează piaţa "caracteristică" a creditelor personale, ci tocmai oferta unei bănci "verzi", probabil marginală în piaţa bancară românească, şi apoi cu tunete şi fulgere trece la "lăcomia din sistemul bancar"(?). Mi se pare că una-i una şi alta-i alta, nu? Marja pe care o scoate din context nu este una în "sistemul bancar" (poate să-şi aleagă liniştit o altă bancă mult mai ieftină, concurenţa funcţionează!), iar deocamdată sistemul pierde bani, nu prea câştigă. Ştie cumva "domnul profesor" şi rata insolvabilităţii la creditul de consum sau predă la facultate "risk adjusted pricing"? Şi dăi şi luptă cu "reţeaua la 5 blocuri de locuit" fără să facă o referire cât de mică la ponderea cheltuielilor administrative raportate la volumul de credite.

Am predat cursul de "Finanţare internaţională" la ASE peste 10 ani, am format generaţii de studenţi pentru cariera bancară şi de servicii financiare, mă întâlnesc cu foşti studenţi deveniţi bancheri profesionişti care se jenează de atacurile furibunde generate mai degrabă de experienţe personale (fiecare are câte un credit, nu?) decât de fundamente economice, am încurajat dialogul "profesionist" (vedeţi şi intervenţiile de anul trecut pe Ordonanţa 50), dar dezbaterea este într-un picaj continuu. Desigur că, mai în glumă, mai în serios, dacă ar fi să mai predau cursul meu azi, se impun o serie de ajustări (europieţele nu mai sunt europieţe, piaţa financiară globală se "regionalizează" sau chiar "naţionalizează", costul finanţării nu mai funcţionează transfrontalier pe legea vaselor comunicante etc.), dar tocmai acestea sunt problemele şi nu cele "emoţionale" că ne trezim dimineaţa şi vedem că (eventual) ne-a crescut rata la credit. Ce predau profesorii acum la finanţe-bănci? Învaţă studenţii de ce să urască băncile sau cum să construiască şi să dezvolte instituţii financiare? Sau să lucreze toţi la catedră şi eventual într-o bancă centrală? Ce loc de muncă îşi vor găsi aceşti studenţi, în curând absolvenţi, intoxicaţi cu asemenea confuzii? Sau se conturează spiritul "anti-Wall Street" tocmai din corpul profesoral!

Piaţa bancară este distorsionată şi neatractivă: monedă duală (euro, leu) şi poziţie offshore nesustenabilă, decalaj între pasive şi active locale în lei şi euro, decalaj de maturităţi (credite pe termen lung şi resurse pe termen scurt). Politici monetare şi ale cursului de schimb de peste un deceniu au încurajat moneda străină în detrimentul monedei naţionale, astfel încât azi volumul creditelor (51 mld. euro) este finanţat în proporţie de peste 60% în euro. Creditul în lei este scump pentru că se raportează la creditul în euro care este... ieftin. Marjele de dobânzi, adică diferenţa între dobânda la credit şi cea la depozit, cum ne învaţă didactic profesorii, sunt mari pentru că (a) există un deficit enorm de finanţare care ar trebui să îngrijoreze autorităţile, (b) dobânzile la depozite sunt peste nivelul "costului banilor" tocmai pentru că banii sunt... puţini (c) se folosesc depozite şi economisiri în lei pentru finanţarea creditelor în valută (euro) prin intermediul operaţiunilor swap pe piaţa locală care sunt scumpe şi (d) resursele externe de finanţare direct în euro sau alte valute sunt tot mai puţine şi tot mai scumpe. Tocmai de aici avertismentul agenţiilor de rating (Moody's) cu privire la riscul valutar sistemic al României. Dar tot este un progres faţă de alte "opinii" potrivit cărora marjele la credite sunt "umflate" de, pur şi simplu, costurile administrative cu reţeaua de distribuţie (?!), "transferate" clienţilor. Un studiu întocmit de Roland Berger în 2006 arată că "reglementările din sistemul bancar din România, din 10 reglementări cuantificate în detaliu, 4 generau costuri anuale pentru o bancă medie de 14,2 mil. euro (7,9% din cheltuielile operaţionale), iar şase dintre reglementările analizate generau costuri anuale de 600 mil. euro la nivel de sistem bancar (ce mai contează reţeaua?). Aceste costuri reduc competitivitatea sistemului bancar din România în contextul UE. Şi reglementările au crescut nu au scăzut între timp, iar la facultatea de finanţe bănci a început probabil să se predea deja Basel 3 şi cheltuielile de capital pe care le generează. Sau se studiază şi politicile fiscale, nu de alta, dar să înţeleagă studenţii că toate taxele şi impozitele se răsfrâng asupra consumatorului ("Taxaţi-le, Domnule Preşedinte!") sau chiar cred autorii că "diminuarea profiturilor" este suficientă să plăteşti impozitele suplimentare.

La facultate se învaţă că băncile comerciale sunt instituţii "de intermediere" financiară. Preopinenţii se adresează băncilor de parcă ar fi Warren Buffet sau George Soros, care îşi aduc banii personali în România şi la un moment dat li se năzare să plece şi "să pună ţara noastră în situaţia aproape imposibilă de a finanţa pe termen scurt datoria privată"(?!). Studenţii învaţă că băncile mobilizează resurse din economiile celor care au excedente şi le plaseaza celor care au nevoi, concentrându-se pe administrarea riscurilor de plasament şi asigurarea integrităţii depozitelor constituite. Băncile nu au bani proprii (exceptând capitalul social), folosesc banii "clienţilor" de care trebuie să aibă grijă, exprimată nu numai prin consolidarea valorii banilor (dobânda la depozite sau alte investiţii financiare), ci şi prin "integritatea lor" (returnarea la cerere!), iar la o cotă de insolvenţă cosmică plasamentele devin tot mai selective şi mai... scumpe. În bănci se concentrează, din păcate, toate tarele economiei.

Mişu Negriţoiu este CEO al ING Bank şi fost profesor universitar la ASE între 1994 şi 2006