Străzile Bucureştilor – mică istorie sentimentală în imagini (IV). Calea Griviţei. GALERIE FOTO

O istorie zbuciumată

Trecutul acestei artere se regăseşte în istoria ţării: după ce s-a numit multă vreme Calea Târgoviştei, fiind drumul de acces către vechea capitală a Ţării Româneşti, în 1878 i s-a atribuit numele redutei Griviţa, unde armata română a repurtat una din cele mai glorioase victorii ale Războiului de Independenţă.

În continuare, dezvoltarea acestei artere a urmat transformările prin care a trecut capitala, cu bune şi rele, putând fi considerată pe cât de productivă pe atât de zbuciumată.

Chiar înainte să i se fi atribuit acest nume, aici începuse ridicarea unor construcţii de mare importanţă pentru urbe, dar şi pentru economia ţării, între care cea mai reprezentativă a fost desigur construcţia gării, cea de a doua a capitalei, dar care curând a devenit marea sa "poartă" . Construcţia a început în 1869, a fost inaugurată în 1872 şi numită Gara de Nord în 1882. Atelierele CFR se găseau între Piaţa Matache şi Calea Griviţei, unde acum se află o mică stradă numită Atelierului. Ulterior atelierele au fost pe Calea Griviţei, înspre cartierul Bucureştii Noi.

După ce în anii 1880 au fost ridicate, mai ales în porţiunea dintre Calea Victoriei şi intersecţia cu strada Buzeşti, numeroase imobile, reprezentative pentru stilul constructiv al perioadei, în perioada interbelică, porţiunea dintre această stradă şi Gara de Nord a fost mărginită pe o parte şi alta de un şir neîntrerupt de prăvălii, localuri, hoteluri. Această porţiune era considerată drept una din cele mai "vii", mai agitate a oraşului.

Lovituri grele a primit şi Calea Griviţei la 4 aprilie 1944 în urma bombardamentului aviaţiei anglo-americane, care a aplicat metoda "covorului de bombe". A fost lovit cartierul Griviţa pentru că aici se aflau Rafinăria "Steaua Română", Triajul, atelierele CFR şi Gara de Nord, pierderile în vieţi omeneşti şi distrugerile fiind foarte mari. Atunci au dispărut cele mai importante construcţii de dincolo de Gara de Nord, astfel încât clădirile de patrimoniu au continuat să existe mai ales în porţiunea de la Calea Victorei până la gară. Şi nu erau puţine, Lista monumentelor istorice cuprindea peste 60 de obiective, cea mai mare parte construite în perioada de la sfârşitul secolului XIX-începutul secolului XX, din acest punct de vedere Calea Griviţei fiind una din cele mai « bogate » străzi ale Bucureştilor. Dar câte dintre ele mai există ?…

Căci, din păcate, a urmat o altă perioadă zbucimată a istoriei Căii Griviţei, aceea de după 1989, care a produs mai multe pierderi decât bombardamentele şi alte « cataclisme », numeroase clădiri, unele într-adevăr cu valoare arhitectonică şi culturală, dispărând pur şi simplu, iar altele ajungând într-un gard avansat de degradare.

D'ale…Caragiale

Pornind de la Calea Victoriei, întâlnim câteva clădiri în care au locuit personalităţi reprezentative ale vremii (pictorul Ştefan Luchian, economistul Victor Slăvescu) sau care au adăpostit reşedinţe asemenea Casei Şuţu (Lahovary) şi importante instituţii, precum sediul Curţii de Conturi, azi Spitalul "Dr. Carol Davila".

Dar probabil cele mai reprezentative pentru stilul arhitectonic al vremii sunt casele de la nr. 54 si nr. 52, proiectate de acelaşi arhitect, Ion Poteca, a căror construcţie a început în 1889. Aceste imobile se disting, ca şi alte construcţii ridicate în acea perioadă în Bucureşti, printr-o arhitectură eclectică, cu elemente ornamentale simple şi influenţe neoclasice. Accesul în Casa Lespezeanu se făcea prin una dintre cele mai interesante intrări din Bucureşti - două scări din piatră despărţite între ele, care se întâlnesc în faţa intrării, formând o mică terasă. Cum scria cineva, aveai impresia că pe această scară va coborî Ziţa lui Caragiale. Nu ştim dacă s-a întâmplat aşa, dar casa a fost "locuită" o vreme de Lefter Popescu, personajul principal din Două loturi, interpretat de Grigore Vasiliu-Birlic, căci aici s-a turnat, în 1957, filmul după nuvela lui Ion Luca Caragiale. Îmi aduc aminte ce surpriză am avut noi, elevii Şcolii Sfinţii Voievozi din apropiere, atunci când în faţa casei a fost adus, pentru "atmosferă", un tramvai cu cai.

În tot cazul, această zonă, ca şi altele, a păstrat ceva din atmosfera Bucureştilor lui Caragiale…

Şi totuşi, asemenea calităţi nu au fost suficiente pentru a le asigura meritata "supravieţuire", căci aceste clădiri, ca şi altele din zonă se află într-o stare avansată de degradare…

"Un Montmartre bucureştean"…

…numeşte scriitorul Stelian Tănase, în romanul său Moartea unui dansator de tango, zona Griviţa - Buzeşti. Într-o bună măsură, o asemenea denumire se justifică, căci porţiunea de la această întretăiere până la Gara de Nord, se distingea nu numai printr-o intensă viaţă comercială, ci şi culturală, pe care generaţia mea a mai trăit-o în bună măsură.

Într-adevăr, aici se aflau o librărie, una din cele mai mari din Bucureşti, dar mai ales cinematografele unde ne-am făcut cultura celei de a şaptea arte, începând cu filmele sovietice până la "deschiderea" care a adus şi pelicule vestice. Tot aici se aflau câteva localuri cu "legendele" lor despre personalităţi ale cartierului mai mult sau mai puţin interlope, între care acela care la vremea mea purta denumirea de "Marea Neagră", cu o mare grădină. Dar tot aici se aflau şi hoteluri stimabile de vreme ce chiar George Enescu le frecventa. În tot cazul, în perioada copilăriei mele, nu existau "stări conflictuale", confruntări între "găştile de carter" care înţeleg că acum abundă…

Desigur, "vedeta" era Cinematograful Marna, în casa Constantin Rădulescu, pe scena căruia au evoluat actori din cei mai reprezentativi ai vremii, de la Alexandru Giugaru şi Grigore Vasiliu-Birlic, la Puiu Călinescu. Însăşi denumirea cinematografului îşi are istoria sa, care a urmat politica perioadei comuniste: după ce intrase în memoria oamenilor cu numele de "Marna", menit să imortalizeze stima pentru marea victorie a armate franceze în Primul Război Mondial, el a fost "botezat", probabil în numele frăţiei cu "naţionalităţile conlocuitoare", cu numele conducătorului secui al răscoalei din 1514. Mai târziu, pentru cinstirea "tradiţiilor de luptă" ale clasei muncitoare, cinematograful a devenit "Feroviarul".

Clădirea, împodobită cu numeroase ornamente, în care se afla sala de spectacole, cu două balcoane, părea deosebit de solidă şi nici acum nu pot să înţeleg cum a fost posibilă demolarea sa, de fapt o "agonie" îndelungată, începută în 1989 prin ocuparea sa de către familii de "oameni nevoiaşi", de fapt, de ţigani, care au furat tot ce se putea, iar apoi au incendiat-o, profitând de impasibilitatea autorităţilor. După ce multă vreme a mai supravieţuit o parte din faţadă, "bombardamentul", adică demolarea a fost totală, rămânând în loc un imens maidan, o adevărată "rană deschisă" în centrul Capitalei. Primăria a afirmat atunci că elementele artistice de faţadă vor fi prelevate şi conservate, pentru a fi reutilizate. Aşa o fi fost?

Îmi poate cineva explica de ce această stare mai mult decât deplorabilă se perpetuează de ani buni? Chiar nu există întreprinzători interesaţi să valorifice acest spaţiu sau şi aici se "ciocnesc" diferite interese mai mult sau mai puţin "edilitare"?…

O altă "instituţie" a cartierului era Cinematograful Marconi, a cărui denumire şi-a avut şi ea propria "istorie". Denumirea sa iniţială era menită să imortalizeze memoria inventatorului transmisiilor prin radio. Mai târziu, când s-a considerat că inventatorul acestora fusese, de fapt, rusul Aleksandr Stepanovici Popov, denumirea a fost schimbată, iar, când a intervenit o anumită distanţare de URSS, cinematografului i s-a atribuit o denumire "naţională": Dacia.

Şi clădirea Cinematografului Marconi, ridicată în 1905, îşi avea virtuţile sale arhitectonice, desigur potrivit stilului epocii. De o anumită celebritate se bucurau basoreliefurile de pe frontonul clădirii cărora li se atribuiau tot felul de legende legate chiar de…împărăteasa Maria Teresa. Soarta sa a fost aceeaşi cu a altor săli de spectacole bucureştene, fiind abandonată, ceea ce a dus la o accentuată degradare. În tot cazul se pare că mai există o "şansă", căci a apărut un anunţ după care ar fi de vânzare…

Calea degradării

În fine, ca să ne încheiem călătoria pe Calea Griviţei, ar mai trebui amintit că, partea stângă venind dinspre întretăierea cu Buzeştii, acolo unde a fost construit hotelul care acum poartă denumirea de "Ibis", se întindea un spaţiu căruia i se spunea "Şantier", unde se aflau barăci locuite de familii nevoiaşe, dar şi un magazin "Consignaţia", unul din primele din Bucureşti.

Pe partea dreaptă, după ce treci de "marele maidan", se află "Hotelul Griviţa" unul din cele mai mari de pe această arteră care (cum se putea altfel?) este şi el abandonat şi degradat. În aceiaşi situaţie se află şi clădirea Magazinului "Sora", fostă una din "vedetele" comerţului bucureştean.

Se poate spune că artera care a fost Calea Griviţei poate fi denumită, cel puţin deocamdată, pentru cine ştie câtă vreme, şi "Calea degradării" unui patrimoniu edilitar, dar şi al unei memorii colective, pentru care nu cred că generaţiile următoare vor avea cuvinte de laudă…