Are România nevoie de un guvern de tehnocraţi? Ce ne arată istoria şi ce spun oamenii de afaceri

Autori: Iulian Anghel , Alexandru Stefan Matei 07.02.2012
Un Guvern de tehnocraţi ridică marea problemă a lipsei de sprijin politic pe termen lung pentru că un astfel de Executiv este susţinut, până la urmă, de partide politice structurate cum s-a întâmplat la noi, în majoritatea anilor de la revoluţie încoace, în coaliţii de guvernare.

România a avut, în 22 de ani de la revoluţie, două guverne tehnocratice (în sensul în care premierii au fost specialişti neînre­gi­mentaţi în partide, în aceeaşi vreme miniştrii fiind oameni politici). Primul a fost guvernul lui Theodor Stolojan (premier din partea FSN, Frontul Salvării Naţionale), între 16 octombrie 1991 - 19 noiembrie 1992, iar cel de-al doilea al lui Mugur Isărescu (premier susţinut de CDR, Convenţia Demo­crată) între 22 decembrie 1999 - 28 decembrie 2000.

Ambele guvernări tehnocratice au venit în perioade ce criză şi ambele au administrat ţara în anul alegerilor.

O deosebire există între cele două. FDSN, partidul lui Ion Iliescu care l-a susţinut de Stolojan (iniţial era FSN), a câştigat alegerile de la finele lui 1992. (Povestea este complicată pentru că, în primăvara lui 1992, FSN se scindează după ce Petre Roman câştigă şefia Frontului în faţa lui Ion Iliescu, care îşi face un nou partid, FDSN. Stolojan amână alegerile care trebuia să aibă loc în vară pentru ca Iliescu să-şi poată în­re­gistra partidul, devenit apoi câş­ti­gător.) În schimb, CDR, care l-a spri­jinit pe Isărescu a pierdut alegerile, iar prin­cipalul partid de guvernământ, PNŢCD (liberalii au plecat pe ultima su­tă de metri din CDR şi s-au salvat politic), a rămas până în zilele noastre, la peste zece ani de la acel episod, în afa­ra Parlamentului.

Este clar că, în cazul CDR, soluţia Isă­rescu a fost ca el să încaseze "di­videndele" reformei, iar CDR să pară că merge fără "bube" în alegeri.

Teoria politică arată (în baza ob­ser­vaţiilor) că, în situaţii de criză, pute­rea reacţionează întârziat. Iar când ini­ţia­tiva o preiau alţii, atunci este pierdută.

Ce speră să câştige PDL

"Soluţia Isărescu în 2000 a fost bună pentru că el a ştiut ce are de făcut. Dar s-a întâmplat prea târziu. Iată că formula «guvern tehnocratic» nu este întotdeauna de succes, nu înseamnă că este o mutare câştigătoare, aşa cum spera CDR (care a făcut şi greşeli majorând pragul parlamentar pentru coaliţii, de aceea a rămas în afara Parlamentului - n.n.).

Acum PDL ştie că nu mai putea merge înainte cu Boc, pentru că oamenii sunt în stradă (adică încearcă să obţină măcar domolirea străzii). Chiar dacă sunt puţini, nu ştim ce va fi când se va încălzi, ei sunt o reclamă extraordinară anti-PDL pentru că, şi dacă nu ieşim în stradă, privim la televizor.

Printr-un tehnocrat, PDL încearcă să delimiteze actul de gu­vernare (tăierea salariilor de exemplu) de PDL. Dar s-ar putea să fie târziu, oamenii ştiu cine a tăiat salariile", comentează profesorul de ştiinţe politice Stelian Tănase.

Dacă PDL ar veni cu un premier politic, ar trebui să vină cu unul spectaculos, ceea ce nu pare să fie cazul. Dacă vine cu un om politic oarecare, atunci degeaba l-au schimbat pe Boc, spune Tănase. Potrivit analistului, totul depinde de voinţa lui Traian Băsescu care poate să ţină în frâu orice, în afara unui singur lucru: strada. Demisia lui Boc este, potrivit lui Tănase, o victorie a străzii.

Toate exemplele arată că guver­nele tehnocratice au viaţă scurtă pentru că sunt la mâna partidelor. Partidele le susţin pentru a lua măsuri dure (cazul Greciei), dar care să nu le angajeze politic, iar pierderile să fie contabilizate în dreptul lor. Guvernele tehnocratice au avantajul că, neavând ce pierde din punct de vedere politic, pot face reforme la care un guvern politic nu ar avea curajul să se angajeze.

Nu este cazul României acum, miş­carea este una pur politică (este ade­vărat, un premier tehnocrat a fost cerut de opoziţie, dar doar ca el să orga­nizeze alegeri anticipate), comen­tează Tănase.

Paşii de urmat în formarea noului guvern