Paul Mihalache: „Diferenţa majoră dintre mine şi colegii de generaţiee că eu scriu proză”/ de Stelian Ţurlea

Autor: Stelian Turlea 17.02.2012

Paul Mihalache s-a născut în 1982,este absolvent al Facultăţii de Filosofie, Universitatea Bucureşti. A fost o vreme profesor de logică şi filosofie. În 2007 i-a apărut volumul de proză scurtă "Ceasuri târzii", pentru care a obţinut Premiul de debut al revistei "Scrisul Românesc"; în 2008 i s-a decernat Premiul Internaţional Naji Naman pentru povestirea "Charlie". Pentru cel mai nou roman al său, "Târg de arlechini", a obţinut Premiul Tânărul prozator al anului 2011.



- Are acest roman cu titlu inspirat vreo istorie care ar trebui ştiută de cititori? I-ar influenţa aceasta în lectură?

- Printr-o mică eroare tehnică (o confuzie datorată prea multor mailuri trimise în doar câteva ore editorului meu, Cosmin Perţa) răspunsul la această întrebare a ajuns chiar în primele pagini ale cărţii, sub forma unui scurt Intro. Intro-ul trebuia să fie, iniţial, altul. Nu voi relua povestea cărţii pentru că (adevărată sau nu - are prea puţină importanţă) o veţi gasi înainte de romanul propriu-zis. Iar dacă i-ar influenţa pe unii dintre cititori, asta n-am cum să ştiu. În niciun caz nu ar trebui. Există poveşti foatre interesante şi fain de ştiut ale unor cărţi (cum ar fi cazul cu Jucătorul lui Dostoevsky, scrisă - mai corect spus: dictată - în doar douăzeci şi unu de zile, presat fiind de creditori şi ameninţat cu închisoarea), dar asta nu le schimbă cu nimic valoarea, ori modul în care ar trebui percepute. Uneori e mai bine să nu ştim prea multe despre scriitori. Am fost consternat să aflu, cu vreo zece ani în urmă, că Gabriel Garcia Marquez e prieten foarte bun cu Fidel Castro, sau că George Orwell a fost turnător KGB. Dar, de atunci, am mai citit câteva cărţi bune de Orwell şi câteva excelente de Marquez. În fine, întrebarea era puţin alta. Şi răspunsul, în Intro-ul de care pomeneam.

- De ce "Târg de arlechini"?

- Titlul e inspirat dintr-o piesă de la Celelalte Cuvinte: Zmeie. Versurile se găsesc pe net, sunt foarte frumoase, merită citite, merită ascultată piesa. Sper să nu vedeţi legătura. J Târg - pentru că termenul are dublă semnificaţie: atât pe cea de tranzacţie (a măştilor, în cazul meu), cât şi pe cea de topos (scena). Iar arlechini, pentru că personajul ăsta (arlechinul înţeles în termeni clasici, în paradigma teatrului grecesc - nu personajul meu) e unul foarte complex şi autentic într-un sens inversat. Adică masca e tot ceea ce putem vedea într-adevăr la ceilalţi. Mai subţire, mai stilizată, dar e un fel de a răspunde la celebra întrebare a lui Thomas Nagel,din filosofia minţii: What is like to be a bat? Răspunsul: Nobody knows (except the bat). Tot ceea ce putem vedea e masca. Iar Despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă (fraza a şaptea din Tractatus).

- Când şi de ce aţi început să scrieţi?

- Greu de zis. Pentru că nu a fost un moment anume. Dar, de câte ori citeam câte o carte care mă impresiona, îmi spuneam că trebuie să fac şi eu asta - să scriu. Aproape că mi se făcea poftă - eram şi destul de mic, parcă ar fi fost vorba despre ceva de mâncare. De fapt, şi acum am momente mi se întâmplă ca, citind unele fragmente, să îmi doresc să le fi scris eu. Ultima oară am simţit asta cu câteva poeme ale lui Bolano, traduse de Radu Vancu. În fine, încercări în versuri am avut de acum foarte mult timp, dar cred că sunt puţini cei care să nu fi scris câteva poezii în perioada liceului (alea nu se pun). În anul doi de facultate am scos, împreună cu trei colegi, o revistă - revista Luni (nu eu am ales numele). Mă ocupam de rubrica literară. Faptul că aveam cititori mă motiva şi am început să scriu câte o povestire pentru fiecare număr - adică una la aproximativ două săptămâni. În 2008, mi-a apărut, la editura Lumen, volumul de proză scurtă Ceasuri târzii şi mulţi mi-au spus că textele mele par fragmente de roman. După, a venit şi romanul.

- În felul în care scrieţi a avut vreun rol faptul că aţi urmat studii de filosofie?

- Facultatea de Filosofie e (sau, cel puţin, era) foarte faină. Erau câţiva profesori extraordinari: Ianoşi, Pîrvu, Solcan, Stoianovici. Atmosfera foarte plăcută. În primii doi ani nu doar că mi-a plăcut, m-a şi pasionat. Dar din anul trei am început să mă apropii tot mai mult de literatură.

Literele m-au atras în ideea că aş fi putut face un curs de Creative Writing. Sau măcar noţiuni de creative writing în cadrul diverselor alte cursuri. În 2009 m-am înscris la masterul de Teoria literaturii şi literatură comparată. Discuţiile erau uneori interesante. În plus, m-am bucurat să cunosc câţiva oameni pe care nu ştiu dacă i-aş fi întâlnit prea curând altfel. Dar cred că un absolvent de Litere e pregătit, mai degrabă, să scrie recenzii sau articole de teoria literaturii decât proză sau poezie. Bineînţeles, poate să o facă oricând şi foarte bine (exemple sunt suficiente), dar acelaşi lucru se poate spune şi despre cineva care a terminat Medicină (Răzvan Petrescu, de plidă), Economie (Nichita Danilov) sau orice altă facultate.

Filosofia (în plus?) îţi dezvoltă nu doar nevoia de argumentare şi de a face mereu comparaţii, ci şi un anumit simţ care te ajută să eviţi patetismele, să devii moralizator şi să dai verdicte. Te obişnuieşti cu o serie de idei care, din afară, pot părea fantastic de originale. Şi atunci, ca scriitor, îţi dai seama că mult mai important este modul de a le spune - foarte general vorbind: stilul.

- Cum aţi primit premiul pentru Tânărul prozator al anului 2011?

- Cum l-am primit aşa era să îl şi pierd. După gală, am uitat diploma şi m-am dus la bere. Mi-am amintit pe drum, am împrumutat bicicleta unui prieten care venise călare şi m-am întors după ea. Altceva, ce-aş putea să spun? Speram la o nominalizare. Eram în Rădăuţi, în vacanţă, bolnav de rubeolă şi Iulia Militaru (care a luat premiul atât pentru poetul, cât şi pentru scriitorul anului 2010) m-a sunat şi mi-a spus că "Târgul" meu e între cele trei cărţi nominalizate pentru proză. Nu citisem romanul Poker, al lui Bogdan Coşa şi nici Profesorul Bumb şi macii suedezi, a lui Augustin Cupşa - doar fragmente (publicate în revista "Echinox") prea scurte pentru a-mi putea face o părere. Ştiam componenţa juriului şi eram convins că va fi obiectiv. Aveam emoţii. Mă bucur, evident, pentru premiu, cu atât mai mult cu cât s-a scris foarte puţin despre cartea mea până acum. Doar Carmen Muşat, în "Observator Cultural", poetul sucevean Cristian Dan Iordache, pe blogul lui, şi o recenzie în "Corpul T", de Cosmina Cristescu. Dar ştiu că e foarte greu pentru cineva care primeşte câte cinci, şase cărţi pe săptămână, care are şi ore la facultate (sau alt serviciu), eventual familie, să citească şi să scrie măcar despre un sfert dintre cărţile primite. Acum, după Gala Tinerilor Scriitori, deja am senzaţia că a devenit ceva mai vizibilă.

- Există vreun autor contemporan, român sau străin, de care să vă simţiţi apropiat ? De ce?

- Am mai răspuns la întrebarea asta şi în alt interviu, dar îmi face plăcere s-o spun cu fiecare ocazie. Ovidiu Nimigean, cu Rădăcina de bucsau şi Julio Cortazar - sper să nu supere pe vreunul dintre ei alăturarea. J Cortazar pentru stil, pentru construcţia frazelor şi Nimigean pentru modul în care ştie să ţină cititorul foarte aproape de text, făcându-l să uite că e în faţa unei cărţi şi nu a personajelor în şuncă şi oase. Însă au mai apărut câteva cărţi excelente la noi în ultimii doi ani. Ceea ce mă surprinde e că recenziile trec foarte uşor cu vederea carenţele stilistice şi, un roman cu o construcţie cât de cât matură şi cu idei care se leagă, dacă are şi un subiect bun, primeşte o groază de laude, chiar dacă sunt greşeli flagrante în ceea ce priveşte forma. Inexplicabile, de multe ori. Expresii de genul Kat, tu ce părere ai despre "Arca lui Noe"? îl mai întrebă pe stagiar înainte ca să iasă, sau repetiţia cuvântului acesta de şase ori pe jumătate de pagină. Mi-e greu să-mi dau seama de ce.

- Socotiţi că vă situaţi într-o anume filieră literară? E prea devreme pentru asta? Ce anume vă diferenţiază de colegii de generaţie?

- Până în urmă cu vreo trei ani, nu prea citeam proză română contemporană. Mi-ar plăcea să pot vorbi de o filieră sud-americană (cu Llosa, Marquez, Asturias şi, evident, Cortazar) dar nu am scris încă nimic foarte asemănător cu Şotron sau Conversaţie la Catedrală. Diferenţa majoră dintre mine şi colegii de generaţie, cum îi numiţi, e că eu scriu proză. (E posibil să nu vă pot da acelaşi răspuns dacă mă veţi întreba din nou peste câteva luni).

- Personajul principal, Radu Frâncu, student la filosofie în ultimul an, e un "arlechin", joacă un rol de măscărici. "Târg de arlechini" e un roman aubiografic?

- În nici un caz termenii de arlechin şi măscărici nu trebuie puşi în raport de sinonimie. Arlechinul e cel care joacă roluri, cel care poartă măşti (fie ele comice ori tragice), în timp ce măscăriciul e un bufon care face tot posibilul să pară cât mai penibil, pentru a-i amuza pe ceilalţi. So, Radu Frâncu (deja am stabilit oarece relaţie de prietenie cu personajul meu, dar nu încerc să ascund adevărul) nu e sub nicio formă un măscărici şi nici nu joacă rolul ăsta. Romanul, privit ca naraţiune, e inspirat din viaţa mea. Dar asta nu e suficient să îl facă autobiografic. Acasă, pe Câmpia Armaghedonului, de pildă, excelentul roman al Martei Petreu, e autobiografic. Veţi găsi, citindu-l, o cu totul altă tensiune şi un alt nivel de implicare. Eu mi-am propus altceva. Veridicitatea poate fi obţinută în mai multe moduri, iar corespondenţa dintre cele povestite şi cele întâmplate nu e nici măcar o condiţie necesară. Pe scurt, am fost conştient că aşa va fi perceput, dar mi s-a părut, din start, total lipsit de importanţă.

- O întrebare poate indiscretă - cinismul erotic al personajului principal e cumva şi cinismul autorului?

- Cel mai fain a fost atunci când Octavian Soviany a fost întrebat dacă Viaţa lui Kostas Venetis e roman autobiografic. Cu alte cuvinte, dacă el e modelul pentru Kostas.Într-o vreme erau foarte la modă răspunsurile de genul (Eu din mine însumi nu pot ieşi, sau Otilia sunt eu). De fapt, cinism erotic e sintagma folosită de Radu Vancu pe coperta patru. Dacă aţi putea să-l întrebaţi pe Radu Frâncu nu ştiu ce v-ar răspunde. Dar sunt aproape sigur că altceva ar gândi. Eu îmi închipui că, în rarele lui momentele de sinceritate (niciodată cu alţii), nu s-ar considera chiar atât de cinic. V-am răspuns? (Sper că nu).