Restaurantul lui Iordache Ionescu/ de Emanuel Bădescu

Până în anul 1948, în Bucureşti a existat un local foarte căutat de muşterii. Se afla chiar în inima oraşului, pe strada Covaci la numărul 3. Înaintea lui Vodă Hangerli, latura nordică a străzii se afla dincolo de zidul Curţii Domneşti şi fusese cu o jumătate de veac înainte târg pentru olarii ardeleni.

Parcelată şi în parte vandalizată, Curtea Veche va intra în posesia unor investitori, între ei şi tatăl lui Dimitrie Pappasoglu, care vor avea de furcă o vreme cu tâlharii aciuiţi prin beciurile ei, faimoşii Crai de la Curtea Veche, apoi cu Zavera şi, în sfârşit, cu marele foc din 1847. Afacerile nu mergeau mai deloc, părea un loc blestemat. Abia după ocupaţia turco-austriacă din timpul Războiului Crimeii, "Podul cel Nou", trasat în anul 1798 între fostul Palat Voievodal şi târgul amintit, va căpăta o importanţă privilegiată în comerţul de factură europeană apărut în Capitală. Numit din 1852 strada Covaci, pentru că pe ea se deschiseseră o seamă de prăvălii în care se găseau spre vânzare obiecte fabricate din fier şi tuci, acest "Pod" va intra în memoria oraşului în primul rând datorită restaurantului de care voi vorbi mai departe.

Ce restaurant! Reclamele îi menţionează atât data fondării - 1859, - deci în anul dublei alegeri a lui Cuza, cât şi firma: "La trei Frunze de viţă". Constantin I. Ionescu, fondatorul localului, a înjghebat o baracă din lemn în care a amenajat un "restaurant" ieftin, "în care intrai aplecându-te, povesteşte Bacalbaşa, dar mâncarea fiind bună, era lume multă". Deducem că vadul a fost creat de calitatea mâncării, însă, în timp, un aport deosebit l-au avut şi vinul produs la podgoria "Dealul Mitrofanilor" a lui Ştirbey Vodă, precum şi lăutarii, acestor factori adăugându-li-se "lista lui N.T. Orăşanu", care a îmbogăţit limba română cu termeni noi, în mare parte prezenţi şi în vocabularul actual.

Cine a fost Nicolae T. Orăşanu? Străbunul lui, stolnicul Giani Orăşanu, îl adăpostise pe Teodor Vladimirescu, fiind om de mare încredere al îndrăzneţului pandur, iar tatăl său, pitarul Teodor Orăşanu, nepot al stolnicului, făcuse parte din Tribunalul Poliţienesc sub sceptrul lui Barbu Ştirbey. El s-a evidenţiat începând cu alegerea lui Cuza în zilele de 22-24 ianuarie 1859, când a făcut jocul lui C.A. Rosetti. De atunci a avut o carieră policromă, de comisar de poliţie al Culorii de Roşu, locuind în acel sector, în casa părintească de pe strada Poetului nr.7, concomitent cu o carieră de ziarist antisistem, aflat mereu în duel cu şeful Statului, fie că s-a numit Alexandru Ioan Cuza, fie că s-a numit Carol I. Numai în vremea lui Cuza a fost arestat de cinci ori, devenind un client obişnuit al Închisorii Văcăreşti! Personal cred că "pamfletistul Orăşanu" a fost doar un provocator, iar "petrecăreţul Orăşanu" un spion al puterii, postul de chestor al celui mai important sector al Capitalei, cel Roşu, nefiind vreodată în pericol, dimpotrivă. Din postura de "om de lume" aflase multe, ca de pildă de complotul pus la cale de amicul Eugeniu Carada la 11 februarie 1866, sau de jalnica mişcare din august 1870, care, conform mărturisirii lui Candiano, nu a fost republicană!, plănuită de acelaşi năbădăios amic contra lui Carol I. Dacă, în primul caz, nota lui informativă a fost ignorată de Cuza, fiindcă depăşise sorocul celor 7 ani de domnie şi nu mai avea motive de luptă, în cel de-al doilea caz, "bileţelul", argumentat de telegramele căpitanului Candiano-Popescu interceptate la Predeal, a condus la arestarea a 41 de oameni în frunte cu I.C.Brătianu. Mă întreb cum i se adresa directorul de la Văcăreşti? Cu "Să trăiţi, domn comisar"? La fel de curios este faptul că toată lumea vedea în el doar pe adversarul puterii şi pe duşmanul ireductibil al ciocoimii, bineînţeles de pe poziţia boierului cu sânge albastru şi niciodată poliţaiul, deşi nu făcea parte din vreo structură a poliţiei secrete, cu toate că el îi ancheta pe cei arestaţi în perimetrul centrului Capitalei. Chiar nimeni nu cuteza să-l arate cu degetul şi să atragă atenţia petrecăreţilor să-şi ţină gura în prezenţa lui? Nu pot susţine că era inuman ca poliţai. În teza de doctorat a comisarului Vasile Daschevici dedicată istoriei poliţiei române, am dat şi peste o notă critică a lui Orăşanu înaintată prefectului poliţiei Capitalei, în care sublinia că: "Arestul umed în care se pun oamenii pentru măsuri contravenţionale, lipsit de geamuri şi de foc, ameninţă a se preface în osândă capitală pentru nenorociţii ce soarta îi condamnă a sta în arest cele 24 ore îngăduite de lege". Cam atât despre poliţai. Ca prin farmec, sobrul comisar se transforma într-un petrecăreţ guraliv, pus mereu pe hârjoană cu miniştrii şi suveranul ţării, pe care îi "ridiculiza" în revistele sale "Sarsailă", apoi "Ghimpele"… Nu-i scăpase nici Eminescu, probabil după implicarea în "Societatea Carpaţii". Înaintea lui Macedonski, îl luase în derâdere, despărţindu-i numele în "Emin-Secu"! Cel mai des îl întâlnim la restaurantul de pe strada Covaci nr. 3. Nu cunosc motivul, poate că îl interesa vocea poporului. Acolo a inventat "mititeii" (cârnaţii mici), "patricienii"(cârnaţii mari), "bateria"(ocaua de borviz), "baioneta"(scobitoarea), iar ţuicii i-a spus "o idée".

Clientul N.T. Orăşanu a însemnat pentru acel local o adevărată mană cerească. Comenzile sale meşteşugit spuse, priceperea lui "nea Radu" bucătarul şi vioara lui Cristache Ciolac au adus restaurantului o faimă nemaiîntâlnită aiurea. Afacerea a mers atât de bine încât, din 1875, când patron a devenit Iordache Ionescu, şi până în 1880, s-a strâns o mare sumă de bani, noul patron permiţându-şi înălţarea unei clădiri impunătoare, cu saloane şi cabinete particulare, mai târziu instalând şi posturi telefonice! Vara se putea servi şi pe terasa elegantă, cu ornamente clasice, situată deasupra saloanelor, la lumina unor lampioane chinezeşti după lăsarea întunericului. Fac precizarea că restaurantul era deschis nonstop, ceea ce nu era tocmai confortabil pentru vecini. Posibil ca reclamaţiile vor fi fost anulate de Orăşanu însuşi, în orice caz nici în presă nu a apărut vreo aluzie la această supărare. La Expoziţia Internaţională de la Paris din 1889, când a fost inaugurat Turnul Eiffel, separat de Pavilionul României a participat cu pavilion propriu şi Iordache Ionescu, înregistrând un succes imens. Prin 1890, când a încetat din viaţă N.T. Orăşanu, distrus de durere, ostenit şi surmenat, Iordache l-a cooptat la conducere pe vărul său, Eleuterie Ionescu, cel puţin la fel de priceput ca şi predecesorii. Iordache moare şi el în 1903, însă restaurantul îi supravieţuieşte, mai mult, datorită succesului obţinut la Expoziţia Universală de la Paris din anul 1900 prin mititeii lui "nea Radu" şi prin prestaţia lui Cristache Ciolac, ajunge să fie cunoscut pe toate meridianele, oaspeţi de seamă ai ţării insistând să-i treacă pragul, să mănânce mititei udaţi de o "baterie" de borviz şi să asculte "Ciocârlia" în interpretarea lui Ciolac sau, după dispariţia acestuia în 1927, a lui Nicu Buică, un vrăjitor al arcuşului cu studii înalte şi, în anii interbelici, pe naistul Fănică Luca.

Invazia sovietică din 1944 a produs schimbarea sistemului, patronii fiind înlăturaţi ca asupritori, iar întreprinderile lor naţionalizate. În cazul restaurantului de pe strada Covaci, noul regim a însemnat şi eliminarea lui din lumea comercială, întreaga stradă fiind dedicată comerţului cu lucruri vechi ori scoase din uz, astfel că, în locul celebrului local, au apărut două magazine ale "Consignaţiei"… După "revoluţie", acest spaţiu a fost lăsat la discreţia ţiganilor, care l-au infestat şi distrus cum ştiu ei mai bine, ajungând tocmai bun de demolat pentru ca te miri ce şmecher cu bani să construiască vreo "mizerie americănească". Oare nu mai există vreun urmaş în familia Ionescu? Ar fi minunat ca faimosul restaurant să reînvie.