Fiscalitatea este mai mult decât cotă de impunere!

Autor: Madalin Niculeasa 26.02.2012

Nu sunt în totalitate de acord cu punctele de vedere care leagă reformele fiscale, (înţelese ca demersuri constructive menite să îmbunătăţească starea fiscalităţii în dublu sens, adica atât pentru contribuabil cât şi pentru stat) în exclusivitate de creşterea sau diminuarea cotelor de impunere.

Matricea justiţiei fiscale s-a schimbat în sensul că de la comutativitate s-a trecut la distributivitate, adică de la progresivitate s-a trecut la proporţionalitate înţeleasă ca modalitate de înfăptuire a justiţiei distributive. Într-un astfel de sistem cota de impunere este un element la fel de important ca şi celelalte aspecte. Mă refer la sarcina administrativă, spre exemplu.

Nu vreau să insist asupra rolului justiţiei distributive în materie fiscală (în acest sens este articolul din ZF) ci doar să arăt câteva măsuri care pot contribui atât la (a) îmbunătăţirea stării de bine a contribuabilului, cât şi la (b) eliberarea de numerar în economia reală.

Aceste măsuri nu au nevoie de compromisuri politice majore pentru a fi implementate ci au nevoie doar de un specialist birocrat preocupat de acest fenomen şi atent la ceea ce se întâmplă în jur. Domnul Drăgoi pare să aibă această caracteristică, motiv pentru care-i propun măsurile de mai jos. Şi încă ceva, aceste măsuri au în vedere contribuabilii de bună credinţă şi preocupaţi de respectarea legii iar nu pe cei puşi pe căpătuială pe seama fiscului.

(1) Accesul la justiţie în materie fiscală.

La acest moment în faţa instanţelor judecătoreşti este o problemă tehnică reală cu privire la accesul la justiţie în materie fiscală. Totul pleacă de la o dispoziţie întâmplătoare a Codului de procedură fiscală, care este interpretată în mod comod, distructiv pentru raportul fiscală şi nejuridic, atât de către judecători cât şi de către organele fiscale, iar prin raportare la o conduită preponderentă a autorităţilor din această sferă de acţiune - tăcerea, nesoluţionarea în termen a cererilor formulate de contribuabili, se ajunge la un blocaj total. Foarte pe scurt: dacă fiscul nu-ţi soluţionează cererea formulată, nu poţi merge în faţa judecătorului pentru a cere să-ţi se facă dreptate, întrucât judecătorii interpretează Codul de procedură fiscală în sensul că este nevoie să aştepţi răspunsul organelor fiscale, ceea ce poate dura de la 6 luni la mulţi ani.

Ce înseamnă aceasta în termenii economiei reale? Foarte simplu: să presupunem că organele fiscale vin în inspecţie fiscală, abordează neprofesionist şi formalist acest control, constată că respectivul contribuabil are de plătit o anumită sumă către stat, procedează la executarea acestuia, în sensul că-i ia banii, iar contribuabilul se vede nevoit să încerce să atace în justiţie respectiva conduită. Banii sunt luaţi de fisc din economia reală, de la investiţii, salarii, etc. Contribuabilul, cel mai probabil, îşi va recupera banii peste 2 ani de zile, şi aceasta sub forma compensării.

Eu nu spun să nu se facă inspecţii fiscale, ci spun doar să se modifice Codul de procedură fiscală (eu apreciez că ar trebui interpretat corect, dar cum acest lucru nu se poate) astfel încât contribuabilul să aibă acces la justiţie în termen eficient pentru a încerca să-şi întoarcă banii luaţi în producţie. Un singur articol trebuie nuanţat astfel încât să rezulte evidenţa. Nu am o privire globală asupra fenomenului însă prin prisma profesiei cunosc cazuri de sute de milioane de Euro blocate în felul acesta.

(2) Nesoluţionarea deconturilor de TVA.

Cu privire la decontul de TVA, organele fiscale au două abordări: fie nu soluţionează decontul de TVA, fie îl soluţionează dar nu restituie suma din decontul de TVA. Ambele situaţii determină blocaj de numerar în economia reală. Nu-şi poate cineva imagina ce este în stare fiscul să facă pentru a evita soluţionarea deconturilor de TVA, respectiv restituirea sumelor din decont. Organele fiscale au avut întotdeauna o gândire secvenţială, în sensul că au privit decontul sau suma din decont ca fiind un aspect al relaţiei dintre fisc şi contribuabil, şi nu au încercat să plaseze acest fapt într-un context mai larg al economiei reale. Este tot o chestiune de preocupare.

(3) Respectarea termenului de 45 de zile de soluţionare a cererilor.

Codul de procedură fiscală stabileşte un termen de 45 de zile pentru soluţionarea de către organele fiscale a cererilor formulate de contribuabil. Acest termen nu este mai niciodată respectat, în sensul că respectivul contribuabil nu primeşte un răspuns la cererea sa. Nu mai zic nimic despre faptul că doar în materie fiscală termenul este de 45 de zile, iar în restul raporturilor cu organele administrative termenul este de 30 de zile. Aici vorbesc doar despre faptul că nerespectarea acestui termen este, de asemenea generatoare de blocaje (nu ai acces la justiţie, nu poţi să-şi continui activitatea pentru că nu ai autorizaţiile necesare, etc). Şi aici soluţiile sunt simple, în sensul că fie, prin decizie politică se respectă termenul legal, fie se modifică legea şi se impune ca fiind imperativ acest termen.

(4) Egalitate în materie de restituire a taxelor şi impozitelor.

Senzaţia mea este că statul are bani dar fie nu ştie să-i folosească, fie nu-i foloseşte, pur şi simplu.

Există cazuri în care statul trebuie să restituie taxe şi impozite plătite şi încasate pe nedrept. Într-o astfel de situaţie momentul de când încep să curgă dobânzile pentru aceste sume este de asemenea generator de blocaje. Dobânda începe să curgă din momentul în care contribuabilul a formulat cerere de restituire a taxelor şi impozitelor, ceea ce-i diferit de situaţia în care contribuabilul plăteşte dobânzi, acestea începând să curgă din momentul în care temenul legal a expirat.

De ce la dobânzile de plătit, statul trebuie să aibă un tratament diferenţiat? Dincolo de argumentele juridice care pot fi aduse pentru a combate această situaţie, este în continuare problema numerarului: statul evită să elibereze numerar în economia reală.

(5) Debirocratizarea sistemului de plăţi a taxelor şi impozitelor.

Aici două constatări se impun cu forţa evidenţei: (a) numărul foarte mare de procese cu fiscul care poartă exclusiv asupra unor aspecte formale şi numărul foarte mic al acestor procese care privesc aspecte de fond, de substanţă, respectiv (b) rapoartele Băncii Mondiale cu privire la birocraţia fiscală, dar în special relative la numărul de plăţi necesare pentru stingerea taxelor şi impozitelor.
Nu vorbesc de numărul taxelor şi impozitelor ci doar despre modalitatea de plată a acestora. Or sub acest aspect apreciez că un sistem debirocratizat de plată a acestora poate face uitat numărul suficient de mare al taxelor. De ce vectorul fiscal nu se extinde asupra tuturor taxelor, contribuţiilor şi impozitelor pe care contribuabilul trebuie să le plătească, respectiv plata să se facă într-un singur cont iar statul să distribuie aceşti bani cum apreciază?

(6) Şcoala de fiscalitate care să genereze specialiştii preocupaţi de acest sistem.

Am să o spun foarte deschis: multe din problemele fiscalităţii vin din nepreocupare, însă la fel de multe probleme vin din lipsa de educaţie fundamentală tehnică în acest domeniu. Nu există nici o minimă preocupare pentru creşterea gradului de educare a sistemului; nu am văzut nicio schimbare în ultimii 10 ani în abordarea fenomenului; nu există nici măcar încercarea formală de a deschide o şcoală de fiscalitate. Nimic. Or toate aceste inacţiuni, continuate din timpuri imemorabile sunt generatoare de blocaje. Astfel interpretăm Codul de procedură fiscală pentru a susţine comoditatea funcţionărească, redactăm Codul fiscal într-o manieră haotică, facem inspecţii fiscale şi nu ştim pe ce să ne uităm, etc.