Cultură şi societate de consum/ de Alex Goldiş

Stă în caracterul paradoxal al culturii noastre ca cei mai importanţi teoreticieni ai postmodernismului în literatură să devină în scurt timp "reacţionari", personalităţi refractare dispersiei actuale a sensurilor.

Dacă Alexandru Muşina şi-a manifestat de la început îndoiala cu privire la aplicarea paradigmei postmoderne literaturii române (deşi dădea, în "Budila-Express" una dintre operele cele mai simptomatice în această direcţie), Mircea Cărtărescu sau Gheorghe Crăciun au pus, fiecare în manieră proprie, umărul la construirea noii paradigme. Primul milita direct (puţin imprudent) pentru impunerea ei drept vârstă creatoare inedită, în absolută ruptură faţă de cultura şaizecistă. Deşi poate recupera, conform relativismului postmodern, compartimente întregi ale literaturii române, de la paşoptişti şi romantici până la o serie de interbelici, nereciclabilă pe de-a-ntregul rămâne pentru Cărtărescu generaţia literară imediat predecesoare, a "neomoderniştilor".

Cu Gheorghe Crăciun lucrurile se petrec puţin diferit. El încearcă să acrediteze o nouă paradigmă culturală ocolind atât termenul-valiză de postmodernism, cât şi disocierile sau excluderile generaţioniste. Faţă de "Postmodernismul românesc", "Aisbergul poeziei române" reprezintă o pledoarie mai convingătoare pentru o nouă paradigmă culturală tocmai pentru că încearcă să elaboreze un sistem şi un limbaj propriu, independent de realitatea literară românească (şi chiar fără a ţine cont de câteva locuri comune ale teoriilor culturale occidentale din ultimele decenii). Opoziţia reflexiv-tranzitiv eludează astfel atât discuţiile despre optzecism sau bătăliile canonice de la noi, cât şi dezbaterea occidentală despre postmodernism. În acelaşi timp, însă, această opoziţie înglobează şi reorganizează superior, cu o prudenţă conceptuală sporită, toate trăsăturile plasate anterior sub umbrela conceptelor amintite mai sus. Prin tranzitivul opus reflexivului (categorii întemeiate pornind de la limbajul poetic, dar imediat generalizabile la nivelul a două atitudini culturale diferite) înţelegem mai uşor decât din antitezele cam supralicitate postmodernism-modernism, optzecism-şaizecism, noua sensibilitate a scriitorului actual (apropierea de real, de biografic, raportarea relaxată la paradigmele culturale anterioare, reticenţa faţă de o exacerbare a autoreflexivităţii etc.). De aceea, "Aisbergul poeziei moderne" nu e doar una dintre cărţile de căpătâi ale teoriei şi criticii româneşti din ultimele decenii, ci şi un volum numaidecât exportabil, de interes major şi pentru alte culturi. Păcat însă că nu s-au făcut, din câte ştiu, demersurile necesare traducerii lui…

Mai există, însă, încă un argument pentru care Gheorghe Crăciun a evitat pe cât posibil termenul de "postmodernism", argument ieşit la iveală nu atât din scrierile sale literare, cât mai ales din reflecţiile sale sociale. Carmen Muşat, prefaţatoarea micului volum de eseuri "Viciile lumii postmoderne" (Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2011) are dreptate să observe amplitudinea "sistemului" lui Gheorghe Crăciun, deloc limitat la discursul despre literatură, însă exagerează comparându-l valoric cu un scriitor total şi original precum Camil Petrescu. Fragmentele din "Viciile lumii postmoderne" - cuprinzând un serial cu acelaşi nume din "Observator cultural", plus câteva însemnări dintr-un "Caiet bordo" care l-a însoţit pe prozator până în ultimele momente - cuprind reflecţii în linia lui Walter Benjamin sau Baudrillard (citat şi luat făţiş drept exemplu) cu privire la problemele majore ale consumerismului şi ale societăţii spectacolului. Cartea îşi asumă încă de la început un "schizoidism cultural", de vreme ce se vrea în acelaşi timp "un repertoar de concepte vicioase ale lumii de azi" şi "o carte vie, fără repere bibliografice". Şi, într-adevăr, multe dintre judecăţile amare asupra societăţii de azi pornesc de la observaţii şi fapte cotidiene, de la staţionarea pe un peron de metrou supraaglomerat până la odiseea achitării taxelor de Internet. Scriitorul are o putere ieşită din comun de a ridica mărunţişurile de zi cu zi la puterea exemplarului şi a paradigmei. Din această cauză, reflecţia lui depăşeşte cu mult cadrul de referinţă contingent pentru a accede la noţiuni mari precum Istorie, Mentalitate, Religie, Politică (transcrise de multe ori chiar aşa, cu majusculă). Într-un astfel de discurs, distanţele dintre diferite vârste sau etaje ale istoriei şi ale culturii se şterg până într-atât, încât de la mitul biblic întemeietor până la tehnicitatea modernă nu pare să fie decât un pas: "După cum se ştie, între confortul perpetuu şi invariabil al Paradisului şi Mărul Cunoaşterii, Eva alege să-şi înfigă dinţii în acest fruct otrăvit. Acesta e gestul prin care - de-a lungul unei istorii devenite brusc posibile - începe procesul de tehnologizare a câmpului vieţii, de instituire a unor naraţiuni fondatoare cu rol de protecţie retroactivă şi de proiectare a transcendenţelor noastre moral-estetice". Detenta largă a referinţelor îl face să înregistreze cu acuitate degradarea, din Antichitate până acum, a unor deprinderi şi concepte centrale în discursul public actual. Dacă pentru vechii latini, de pildă, consumul însemna în principal o valoare negativă - "cheltuirea banilor, pierderea timpului, finalizarea unei stări, hrănirea, epuizarea, risipirea, distrugerea, moartea", în zilele noastre el e conotat prin excelenţă pozitiv. Conceptul de marketing, viteza, diversitatea sunt supuse, în discursul lui Gheorghe Crăciun, unor deconstrucţii dacă nu sistematice, măcar obsesive. Li se adaugă, pe o voce conservatoare surprinzătoare pentru un cititor atât de lipsit de prejudecăţi al poeziei europene şi americane contemporane, critica tuturor moravurilor şi obiectelor cotidiene, de la "jeans-ii găuriţi", "părul ţepos, zburlit sălbatic", "accesoriile pentru urechi, gât, mâini şi picioare" până la cele mai colorate gadget-uri sau inscripţii de pe ziduri. Sintagma "God is a DJ", pe care Crăciun n-o plasează la capitolul intertext (ea aparţine trupei de muzică electronică Faithless), e privită, într-o glosă mai lungă, drept genialitate spontană - dar simptomatică pentru degradarea generală - a culturii de cartier.

Pentru a putea fi înţeleasă şi corect valorizată, "Viciile lumii postmoderne" trebuie citită însă mai degrabă ca o meditaţie asupra limbajului (critic) decât ca o critică a postmodernismului în sine. Pornind de la reproşurile unui prieten, Gheorghe Crăciun propune chiar un nou tip de discurs, "apos", "lichid", fragmentar, menit să se muleze superior pe mizele unei societăţi ea însăşi vidată de unitate şi sens. Cele mai reuşite pasaje ale cărţii cuprind, deloc întâmplător, o reflecţie asupra ticurilor de limbaj ale contemporanilor: "Elementele de compunere au devenit cuvinte magice, ca şi cum sensurile lumii noastre s-ar fi mutat în prefixe şi proteze", notează la un moment dat eseistul. Tot aşa, predilecţia pentru superlative (totul e mai nou "hiper", "super", "cool") denotă un paroxism interior şi un "hedonism" deloc de bun augur pentru o viaţă echilibrată şi normală.

Din păcate, însă, discursul voit fluid al lui Gheorghe Crăciun lasă destule goluri în argumentaţie, nereuşind să construiască o poziţie critică credibilă. Frazarea se complace prea adesea în calambururi à la Baudrillard, dar mai şterse şi mai căutate (sintagme precum "bulimia pluriparticipării", "omul de sticlă al monitorului TV", "postsingurătate", "gustestetica, o metafizică sui generis" etc. împânzesc cartea), sau într-o diatribă nediferenţiată la adresa a tot şi a toate - exprimată într-o retorică aglutinantă: "Postmodernitatea atacă din toate direcţiile şi-şi bate joc de orice ideologie posibilă. Televizorul, strada, ziarele, revistele glossy, internetul, saloanele de frumuseţe, stadioanele, magazinele, localurile şi cluburile au devenit nişte imense ecrane cu funcţionare neîntreruptă pe care se desfăşoară un mare spectacol narcisist de care românii n-au mai avut parte niciodată în istoria lor".

O mai atentă ierarhizare a relelor şi o mai bună dozare a argumentelor ar fi făcut mari servicii denunţului "antimodern" al lui Gheorghe Crăciun. Cartea nu problematizează relaţia complexă dintre postmodernitate şi societatea de consum, preferând să pună toate relele celei de-a doua pe seama primeia. Aş fi fost curios să aflu, de la un teoretician atât de subtil în alte volume, dacă nu cumva "omul slab" şi orizontalizat propus de cultura postmodernă, cu toate excesele lui de individualizare şi de "diversificare", nu e o formă de apărare împotriva uniformizării capitaliste mai degrabă decât un pact vinovat cu ea. În schimb, în "Viciile lumii postmoderne" Gheorghe Crăciun se dovedeşte a fi mai degrabă un observator ingenuu - dar în acelaşi timp sceptic - al consumerismului românesc incipient mai degrabă decât un analist extrem de lucid, capabil să-l explice şi să-i claseze judicios ramificaţiile culturale. Poate că de vină e, pe de o parte, copilăria pieţei libere româneşti şi pe de altă parte dispariţia prematură aunui scriitor care ar fi fost capabil, sunt convins, de dezvoltări mult mai convingătoare.

Gheorghe Crăciun, Viciile lumii postmoderne, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2011.