Străzile Bucureştilor – mică istorie sentimentală în imagini (X). Piaţa Universităţii. GALERIE FOTO

Un epicentru

Din mai multe puncte de vedere, ca şi Bulevardul Regina Elisabeta, şi Piaţa Universităţii poate fi considerată un centru al Bucureştiului, nu atât din punct topografic, deşi constituie "kilometrul zero" al reţelei de şosele a României, ci, în primul rând, în perspectivă istorică, politică, culturală. În această piaţă şi în apropierea ei, au avut loc de-a lungul vremii până astăzi evenimente istorice cruciale, dacă este să ne gândim la revoluţia din 1989, dar şi altele mai recente, ea devenind, la un moment dat, un "teritoriu liber de comunism", dar şi loc în care demonstranţi, "protestatari", cum au fost numiţi mai nou, îşi afirmă crezurile şi speranţele. Având în vedere că de aici au iradiat "undele", reverberaţiile unor evenimente, dar şi anumite idei înnoitoare, acest loc poate fi numit şi un epicentru al istoriei moderne şi contemporane a României.

În acelaşi timp, acest spaţiu conservă o parte valoroasă a tezaurului istoric şi arhitectonic al Capitalei, pe Lista monumentelor istorice aflându-se întreg perimetrul pieţii, fundaţiile ansamblului "Sf. Sava" din secolele XVII-XVIII şi Necropola din secolele XVI-XVII.

O istorie simbolică

Nu ne vom ocupa în mod special de istoricul dezvoltării acestui perimetru, cu adevărat dinamică, simbolică pentru istoria capitalei, dar şi al ţării, căci el este bine cunoscut şi consacrat. Ne vom mărgini să menţionăm că, în secolul XV, acest loc se afla la marginea nordică a târgului Bucureştilor, că, peste 200 de ani, a ajuns în interiorul perimetrului oraşului, că în jur său s-au dezvoltat o serie de mahalale având diferite profiluri meşteşugăreşti şi comerciale, că, în secolul al XVII-lea, a devenit punctul cultural cel mai important al urbei, prin înfiinţarea, la 1679, de către Şerban Cantacuzino a Şcolii Domneşti, transformată, în veacul următor, în Academie Domnească, şi, în 1818, în Şcoala Naţională de la Sf. Sava, pentru ca, în 1857, să se înceapă construirea clădirii Universităţii, după planurile arhitectului Alexandru Orescu, inaugurată la 14 decembrie 1869. Corpurile laterale ale palatului au fost ridicate între 1912-1926 după planurile arhitectului N. Ghica-Budeşti. A avut loc şi o dezvoltare edilitară, căci, după modelul francez, acest loc a fost conceput ca delimitând axele nord-sud, est-vest ale oraşului.

Palatul Universităţii peste generaţii

Ca un simbol de continuitate, clădirea Palatului Universităţii se află pe fostul amplasament al Mănăstirii Sfântul Sava. Înaltă de 6 etaje, ea a fost concepută în stil neoclasic, împodobirea exterioară fiind realizată de către sculptorul Karl Storck. Din păcate, şi această clădire a trebuit să suporte vicisitudinile istoriei, căci frontonul său, realizat de sculptorul Paul Focşeneanu, reprezentând-o Minerva şi alte figuri alegorice , a fost distrus în timpul bombardamentelor aeriene din 4 aprilie 1944 (Este cazul să ne întrebăm din nou: ce obiective strategice or fi văzut aviatorii americani aici?) Cele patru muze ce împodobesc în prezent faţada clădirii au fost adăugate în 1929, fiind opera sculptorului Emil Wilhelm Becker. Alte elemente neoclasice sunt pilaştrii dorici care împodobesc primele două etaje.

De la început, acest palat a fost şi el un centru, un nucleu al culturii şi ştiinţei româneşti, căci, iniţial, a adăpostit, în afara facultăţilor Universităţii şi alte instituţii, în condiţiile în care Capitala încă nu dispunea de asemenea locaţii: Academia Română, Biblioteca Centrală, Şcoala de Arte Frumoase, Pinacoteca, Muzeul de Antichităţi şi de istorie naturală. În cele din urmă clădirea, care a mai suferit o serie de renovări, adăposteşte opt facultăţi ale Universităţii.

În legătură cu felul în care acest palat a continuat să se impună şi să minuneze peste generaţii, fie-mi permisă încă o amintire. Atunci când, la începutul anilor 1960, facultăţile Universităţii au început să fie frecventate şi de studenţi veniţi din toate colţurile ţării, din mediul rural sau din diferite orăşele (era încă în funcţiune "sistemul burselor de stat"), am putut fi martor la mirarea lor transformată într-o admiraţie reală faţă de clădirea şi amfiteatrele impunătoare ale clădirii, ceea ce ar putea fi, peste vremuri, un motiv de mândrie pentru cei care s-au străduit la edificarea acestui lăcaş…

Un panteon

Făcându-se ecoul unei stări de spirit generale, care domnea în perioada de început a tânărului stat modern românesc, edilii oraşului au avut iniţiativa amplasării în faţa Palatului Universităţii a unor monumente cinstind memoria unor personalităţi care au marcat istoria politică şi culturală a ţării, acest loc putând fi considerat un adevărat panteon. Prima statuie, aceea a lui Mihai Viteazul, operă a sculptorului francez Carrier Belleuse, a fost, iarăşi ca o mărturie de continuitate, pe locul unde s-a aflat altarul mănăstirii Sf.Sava. Mai târziu, a fost ridicat monumentul lui Ion Heliade Rădulescu, sculptat în marmură de Carrara, datorat italianului Ettore Ferrari. Cu această ocazie, poetul Alexandru Vlahuţă a imortalizat şi în versuri memoria acestuia: "Ah, ridică-ţi, bard ilustru, din a vremii adâncime/ Fruntea-ţi plină de lumină şi priveşte din trecut/ Cum te-adoră viitorul, fiii tăi cum au făcut/ Într-o marmură eternă umbra-ţi sfântă să se-nchege…". În 1885, statuia altui ctitor al învăţământului românesc s-a adăugat acestui panteon, Gheorghe Lazăr, datorată sculptorului Ion Georgescu, pentru ca, în 1935, el să fie completat cu monumentul altui ctitor, Spiru Haret, realizat de Ion Jalea.

Atunci când, în 2010, a început construcţia unui garaj subteran, a fost necesar ca, măcar în concepţia specialiştilor, cele patru statui, care "încurcau locul", să fie mutate în Parcul Izvor, unde aparţin unui peisaj cu adevărat "ciudat", având în fundal alt "monument", de data aceasta al epocii socialiste, "Casa poporului". Vor mai reveni ele vreodată înapoi?…

O surpriză anunţată

Cu ocazia avansării săpăturilor pentru construirea garajului subteran, pentru edili, constructori şi chiar unii specialişti s-a ivit o surpriză care era cât de aici să le încurce planurile: au fost descoperite fragmente de ziduri şi schelete omeneşti. Făcându-se ecoul acestei "surprinderi", unul dintre arheologi a declarat: "Deocamdată nu ştim sigur despre ce clădire este vorba". Ca să fiu sincer, nu am înţeles surprinderea cu care a fost întâmpinată această "descoperire", căci era deja documentat faptul că, pe acest loc, s-au găsit Academia Domnească întemeiată în 1694 de către Constantin Brâncoveanu. Alte vestigii sunt şi mai vechi, datând din secolul XVI: resturi din zidurile bisericii Sfântul Sava şi schelete ale cimitirului din preajma sa, aşa cum se întâmpla în Evul Mediu. De fapt, cele mai multe din acest locaţii sunt consemnate de hărţi de la Academia Română, de care probabil nu s-a ţinut seama. În fine, cum aceste ziduri nu puteau fi mutate, cum se procedase cu statuile, au început tot felul de discuţii şi pertractări în legătură soarta lor viitoare. În tot cazul, aşa cum a arătat presa, în ciuda acestor "bănuieli", proiectul a început fără să fie descărcat arheologic. Au fost avansate tot felul de "soluţii": dislocarea acestor mărturii şi transportarea lor la un muzeu sau ruinele şi mormintele ar trebui conservate şi transformate în obiectiv turistic. În cele din urmă, după ce destul de multă vreme ruinele au rămas sub cerul liber, locul a fost acoperit şi şantierul a mers mai departe. Mie, cel puţin, nu îmi este cunoscut ce hotărâre s-a luat în legătură cu soarta viitoare a acestui sit arheologic sau cu ceea ce a mai rămas din el…

Avatarurile Teatrului Naţional

Peisajul Pieţii Universităţii a fost completat, începând de la sfârşitul deceniului şapte al secolului trecut, cu o serie de clădiri moderne, fără îndoială necesare, dar care au stârnit controverse şi "măsuri energice" ale conducerii de partid şi de stat.

Pe locul unde va fi ridicată clădirea Teatrului Naţional, inaugurată în decembrie 1973, fără îndoială necesară, dat fiind că, după bombardarea vechii clădirii, această importantă instituţie nu mai dispunea de un sediu adecvat, s-a aflat, în perioada 1864- 1911, Primăria oraşului Bucureşti. După Primul Război Mondial, pe aceste locuri, apar locuinţe particulare, restaurante (Vă mai amintiţi de "Zori de zi"), precum şi cortul imens al "Circului Krately", unul din "deliciile" copilăriei mele. Toate acestea au fost demolate la sfârşitul anilor '60 pentru ridicarea Teatrului Naţional şi a Hotelului Intercontinental.

În ceea ce priveşte Teatrul, clădirea, concepută de o echipa a arhitectului Horia Maicu, a a cunoscut o serie de avataruri, căci, în anii 1980, la cererea lui Nicolae Ceauşescu, ea a fost complet remodelată. Modernismul clădirii originale, realizată în materiale de calitate, a fost înlocuit cu o structură, permiteţi să spun "bizară", cu elemente realizate în materiale sărace, pseudo-clasicizante, tipice anilor în care s-a construit şi "Casa Poporului" sau Bulevardul "Victoria Socialismului". În felul acesta, edificiul a devenit o mărturie a aşa-zisei contribuţii a "geniului Carpaţilor" la "remodelarea" Capitalei potrivit ignoranţei şi arbitrariului său, ale cărui efecte mai persistă, din păcate, în peisajul Bucureştilor. Să sperăm că operaţiunile la care este supusă acum această clădire îi vor reda prestigiul instituţiei pe care o adăposteşte.

O soartă ceva mai bună a avut-o Hotelul Intercontinental, dat fiind că el a fost ridicat, între anii 1968-1970, potrivit planurilor unei echipe de arhitecţi români în cu asistenţă tehnică din partea unei societăţii americane. Clădirea este într-adevăr impozantă (multă vreme a fost cea mai înaltă din Capitală) şi funcţională şi antiseismică, ea adăpostind, de-a lungul vremii, oameni de stat şi personalităţi politice, culturale care astfel au avut şi posibilitatea să admire şi Piaţa Universităţii, ca şi alte frumoase locuri ale Bucureştilor.