Mic tratat de viaţă interioară/ de Frédéric Lenoir

A exista este un fapt, a trăi este o artă. Nu a fost opţiunea noastră să venim pe lume, dar este obli­gatoriu să învăţăm să trăim, aşa cum învăţăm să cântăm la pian, să gătim, să sculptăm în lemn sau în piatră. Acest rol îi revine educaţiei. Însă aceasta se preocupă din ce în ce mai puţin de transmiterea unei ştiinţe a regulilor vieţii, în beneficiul unei ştiinţe a formării deprinderilor. Ea urmăreşte să ne permită să facem faţă mai mult provocărilor exterioare ale existenţei decât celor interioare: Cum să fim împăcaţi cu noi şi cu ceilalţi? Cum să re­acţionăm în faţa suferinţei? Cum să ne cunoaştem pe noi înşine şi să ne rezolvăm propriile contradicţii? Cum să dobândim o libertate interioară reală? Cum să iubim? Cum să ajungem, în cele din urmă, la fericirea adevărată şi durabilă? "Acest mic tratat este aşadar rodul unei reflecţii personale elaborate pornind de la curente de înţelepciune filosofică din Orient şi Occident, de la spiritualitatea creştină eliberată de ganga normelor şi de la psihologia profunzimilor. Nu am altă ambiţie decât aceea de a oferi ceea ce m-a ajutat să trăiesc şi să mă construiesc". (Frédéric Lenoir)

Timp de milenii, religia a îndeplinit rolul de educare a vieţii interioare. Suntem forţaţi să constatăm că o face din ce în ce mai puţin. Nu numai pentru că are, cel puţin în Europa, mult mai puţină influenţă asupra conştiinţelor, ci şi deoarece a devenit rigidă. Religia oferă, cel mai adesea, dogme şi norme, atunci când indivizii sunt în căutare de sens. Stabileşte crezuri şi reguli care nu se adresează decât unei minorităţi de credin­cioşi şi nu reuşeşte să‑şi înnoiască privirea, limbajul, metodele pentru a ajunge la sufletele contemporanilor noştri, care îşi pun în continuare întrebări cu privire la enigma existenţei lor şi la modalitatea de a duce o viaţă bună. Aflaţi la mijloc, între o ideologie consumeristă dezumanizantă şi o religie dogmatică sufocantă, ne îndreptăm spre filosofie şi spre marile curente de înţelepciune ale umanităţii.

Căci înţelepţii din lumea întreagă - de la Confucius la Spinoza, trecând prin Epicur, Plotin sau Montaigne - ne‑au lăsat moştenire chei care ne permit să ne hrănim şi să ne dezvoltăm viaţa interioară: să acceptăm viaţa aşa cum este, să cunoaştem şi să învăţăm să discernem, să trăim "aici şi acum", să ne stăpânim, să facem linişte înlăuntrul nostru, să ştim să alegem şi să iertăm. Aceste chei ale înţelepciunii universale nu şi‑au pierdut nimic din pertinenţă. Ele ne ajută întotdeauna să trăim, căci, dacă lumea noastră s‑a schimbat mult, inima fiinţei umane este mereu aceeaşi. Deşi vechi de două mii cinci sute de ani, diagnosticul lui Buddha cu privire la ce îl face fericit sau nefericit pe om rămâne adevărat. Constatarea lui Socrate despre ignoranţă ca sursă a tuturor relelor este perfect actuală. Învăţăturile lui Aristotel despre virtute şi prietenie nu dau semne de îmbătrânire. Maximele pe care Epictet, Seneca sau Marcus Aurelius le‑au formulat despre destin şi despre liberul arbitru continuă să ne vorbească.

De‑a lungul drumului pe care l‑am străbătut, lecturile m‑au confruntat încă din adolescenţă cu aceşti maeştri de înţelep­ciune ai umanităţii. Ei sunt cei care mi‑au dat gustul pentru frumos, adevăr, bine, ca să reluăm marile arhetipuri ale lui Platon. Studiile de filosofie pe care le‑am urmat mi‑au permis apoi să‑mi aprofundez cunoştinţele, dar mi‑am îmbogăţit pro­priul parcurs interior şi din alte două surse de natură destul de diferită: spiritualitatea şi psihologia profunzimilor

Acest mic tratat este aşadar rodul unei reflecţii personale elaborate pornind de la curente de înţelepciune filosofică din Orient şi Occident, de la spiritualitatea creştină eliberată de partea sterilă a normelor şi de la psihologia profunzimilor. Nu am altă ambiţie decât aceea de a oferi ceea ce m‑a ajutat să trăiesc şi să mă construiesc. Pentru a face lectura acestei cărţi mai accesibilă unui număr cât mai mare de oameni, am hotărât să o elaborez în două etape. Ea a apărut sub forma unei învăţături orale, apoi am lucrat pe text, care păstrează totuşi urme ale acestei oralităţi. Tot ceea ce vă împărtăşesc aici ţine mai mult de experienţă; în primul rând, de experienţa înţelepţilor, din care m‑am inspirat şi pe care îi citez adesea; apoi, de experienţa proprie, pe care, în ciuda mai multor reticenţe, mi‑e greu să n‑o prezint. Cum să vorbeşti oare despre viaţa interioară fără să vorbeşti despre tine?

Trebuie însă să fie clar că nu mă consider absolut deloc un model: am părţile mele întunecate şi nu reuşesc întotdeauna să pun în practică învăţămintele pe care le evoc aici. Sigur este că astăzi sunt mai lucid, mai liniştit şi, la urma urmei, mai fericit decât am fost în trecut. Fie ca această carte de mici dimensiuni să ajute alte suflete aflate în suferinţă şi în căutare de lumină să înţeleagă că iubirea este aproape, că libertatea interioară se poate dobândi, că bucuria există. Este suficient să deschidem ochii minţii şi ai sufletului pentru a le descoperi.

Toţi suntem confruntaţi cu un anumit număr de fapte pe care nu le‑am ales, pe care nu le‑am dorit şi care ne sunt într‑un anumit fel impuse: este ceea ce eu numesc "datul" vieţii. Acestea sunt locul unde ne‑am născut, familia noastră, epoca în care trăim; sunt corpul nostru, personalitatea şi inteligenţa noastră, capacităţile noastre, calităţile noastre, dar şi limitele şi handica­purile noastre. Se adaugă evenimentele petrecute, care ne ating direct, dar pe care nu le putem stăpâni şi nu le putem controla. Şi apoi maladiile, riscurile economice, bătrâneţea şi moartea. Aceasta este "soarta" fiinţei omeneşti.

Avem posibilitatea s‑o respingem şi să dorim ca lucrurile să fie altfel. Am vrea aproape toţi să nu îmbătrânim, să nu fim nicio­dată bolnavi, să nu murim. Unii îşi resping cultura, familia, locul de naştere. Alţii nu‑şi iubesc trupul, temperamentul şi suferă din cauza unor anumite limitări fizice sau psihice. Această respin­gere este perfect legitimă şi de înţeles. Şi totuşi, liniştea, pacea interioară, bucuria nu se pot instala în noi fără să consimţim să existăm şi să acceptăm profund viaţa aşa cum ne este dată, cu partea ei de ineluctabil. Acest "da" spus vieţii nu înseamnă însă că nu trebuie să căutăm să evoluăm, să modificăm ceea ce poate fi modificat, să ocolim obstacolele care pot fi evitate. Putem părăsi o ţară care ne oprimă, ne putem îndepărta de o familie ucigătoare, ne putem dezvolta calităţile, ne putem transforma anumite handicapuri fizice sau răni psihologice în aşa fel încât să facem din ele atuuri.

Dar aceste schimbări nu pot apărea decât în ceea ce este modificabil şi nu ne vor aduce câştig decât dacă vom acţiona fără să respingem violent ceea ce ni s‑a dat iniţial în viaţă. Astfel, putem interveni în ceea ce priveşte aspectul nostru fizic, dar nimeni nu poate evita ca trupul să‑i îmbătrânească. Ne putem îndepărta de părinţi şi de familia de origine, dar ne va fi imposibil să găsim pacea interioară dacă distanţa faţă de ei are la bază un resentiment permanent, o ură tenace, o respingere a ceea ce a fost. Înţelepciunea începe prin acceptarea inevitabilului şi continuă cu transformarea justă a ceea ce poate fi transformat.

Asemenea lui Buddha, asemenea înţelepţilor stoici, toţi putem găsi echilibrul dintre acceptarea ineluctabilului, a ceea ce nu poate fi schimbat şi capacitatea noastră de a transforma ceea ce poate fi transformat. Să luăm exemplul familiei: nu ne alegem părinţii; nu putem hotărî să avem alţi părinţi sau să‑i schimbăm pe cei care ne sunt daţi. Chiar dacă nu ne înţelegem bine cu ei, nu există altă soluţie decât să‑i acceptăm. Când suntem copii, o facem instinctiv, pentru că avem nevoie de ei ca să supravie­ţuim. Adulţi, trebuie să procedăm chibzuit, în cadrul unei relaţii alese în mod liber, indiferent de forma pe care o vom da acestei relaţii, de limitele pe care i le vom stabili şi chiar dacă vom merge până la ruptură. A admite ca un fapt ineluctabil că este vorba de părinţii noştri, de fraţii noştri, de surorile noastre înseamnă a accepta o realitate. Numai astfel vom putea să ne distanţăm de această realitate, să punem capăt situaţiei de dependenţă sau de contra‑dependenţă faţă de ea (ceea ce este o altă formă de alienare) pentru a ajunge la o adevărată "interdependenţă". Aceasta nu se poate face fără o distanţare voluntară şi calmă. Numai cu această condiţie putem să pecetluim pacea cu realul fără să rămânem năclăiţi de ură sau mânie.

Trebuie să efectuăm această lucrare de acceptare şi faţă de propria persoană. Toţi avem o anumită formă de inteligenţă, de sensibilitate, un temperament înnăscut şi un caracter care se dobândeşte prin educaţie, prin experienţa vieţii. Să ştim să le recunoaştem şi să le acceptăm. Să luăm exemplul fizicului nostru. Din naştere, avem caracteristici precise: culoarea ochilor, a părului, tendinţa spre greutate mai mare sau mai mică, uneori handicapuri. Ce facem oare cu acest corp? Îl acceptăm aşa cum este şi învăţăm să‑l iubim. Această lucrare de consimţire este indispensabilă. Împlinind‑o, ne dăm seama de foarte multe ori că unele din caracteristicile care ni se păreau nesatisfăcătoare sunt absolut plăcute.

De aceea, acceptându‑ne aşa cum suntem, este indispensabil să determinăm în momentul următor dacă putem acţiona direct şi în mod eficient asupra datului care ne face nefericiţi.

Ne revine deci îndatorirea să transformăm ceea ce depinde de noi şi nu ne face fericiţi sau este sursă de tensiune în relaţiile noastre cu ceilalţi.

Filosoful francez Montaigne oferă un exemplu remarcabil a ceea ce încerc să descriu. El a notat în Eseurile sale: "Între bolile noastre, cea mai sălbatică este să dispreţuieşti fiinţa noastră". Şi a adăugat că a se iubi pe sine este "culmea înţelepciunii omului şi a fericirii noastre". Montaigne se declara fericit; totuşi, viaţa nu a fost întotdeauna generoasă cu el. Născut în perioada războaielor religioase, cu sănătatea foarte fragilă, nu a fost cruţat de doliu. De şase ori tată, i‑au murit cinci dintre copii. Şi nu şi‑a mai revenit niciodată după moartea prietenului său, Étienne de La Boétie, pe care îl iubise cu pasiune. Sigur, deplângea faptul că, în viaţă, există "lucruri care merg prost" şi adăuga cu amabilitate: "Lucru firav este viaţa şi lesne de vătămat". Totuşi, pentru că se încăpăţânase să caute fericirea chiar în nefericire, acest om putea să se declare "foarte mulţumit şi satisfăcut". Montaigne avea o deviză pe care se străduia s‑o pună în aplicare: "Bucuria trebuie răspândită, dar mâhnirea, pe cât se poate, îngrădită". Şi adăuga cu toată onestitatea şi în ciuda a tot: "Aşadar, eu iubesc viaţa". Viaţa aşa cum ne este oferită, viaţa aşa cum este ea.

Abandonarea pe seama providenţei şi acceptarea existenţei nu înseamnă că trebuie să îndurăm viaţa şi să ne cantonăm într‑o atitudine de pasivitate completă. Acceptarea datului vieţii şi întâmpinarea evenimentelor neprevăzute ale existenţei ne incită, din contră, să ne implicăm total. Această implicare este un amestec subtil de abandonare şi angajare, de pasivitate şi de acţiune, de receptivitate şi de luare de iniţiative. Viaţa cere angajament. Dacă o abordăm în vârful picioarelor, cu teama de a ne încrede în întregime, pe deplin, ne îndreptăm cu viteză spre eşec şi fericirea ne va fi doar călduţă. Acest lucru este ade­vărat la toate nivelurile: un sportiv sau un artist care aspiră să se afirme în disciplina sa nu are altă alegere decât să se implice cu toată fiinţa lui. Acela - sau aceea - care se angajează cu ezitări într‑o relaţie de iubire poate fi sigur că relaţia nu va fi una reuşită. Acelaşi lucru este valabil pe plan profesional sau pe cel al studiilor: când nu‑ţi faci treaba decât pe jumătate, fără să te implici cu adevărat, nu resimţi nicio satisfacţie. Întotdeauna o viaţă reuşită este rodul unui angajament, al unei veritabile implicări în toate domeniile existenţei. Suntem responsabili de viaţa noastră. Ne revine sarcina să ne dezvoltăm capacităţile pe care le‑am primit, să corectăm un defect, să reacţionăm în mod adecvat la evenimentele care apar, să ne creăm relaţii cu ceilalţi sau să trăim retraşi în noi înşine. Suntem responsabili de fericirea şi de nefericirea noastră. Această atitudine este complet diferită de postura de victimă, din păcate foarte răspândită. Unele persoane nu se simt, de fapt, responsabile de nimic: tot ce li se întâmplă este din vina altora, a nenorocului, a statului. Răul vine întotdeauna din exterior şi soluţia se aşteaptă tot din exterior. Ele se vaită în loc să‑şi ia soarta în propriile mâini, refuză să se recunoască responsabile de ceea ce li se întâmplă şi aşteaptă în mod sistematic ajutor din exterior. Această deresponsabilizare provine, în mare parte, dintr‑o lipsă de interioritate şi de conştiinţă de sine.

În ceea ce mă priveşte, cred că atunci când ne simţim responsabili de existenţa proprie ne simţim responsabili şi de viaţă, acest bun atât de preţios. În acel moment, ne angajăm în cauze care ne depăşesc mica sferă personală: susţinem alţi oameni care suferă, chiar la celălalt capăt al pământului; simţim că suntem interesaţi de orice dictatură ca şi cum ar trebui s‑o suportăm noi înşine; ne mobilizăm să sprijinim o femeie care va fi lapidată în Iran şi să fie eliberat un prizonier politic din China şi ne simţim mişcaţi şi de soarta Terrei şi a tuturor fiinţelor vii. Ne luptăm pentru salvgardarea planetei, pentru ca Terra să rămână frumoasă şi viabilă, să înceteze masacrarea speciilor ameninţate şi torturarea animalelor. Cum putem să iubim viaţa şi s‑o distrugem? Să respingem suferinţa pentru noi şi s‑o su­portăm pe aceea a animalelor? Să iubim planeta şi să rămânem indiferenţi la jaful a cărei victimă este? Toate acestea mi s‑au părut evidente din momentul în care mi‑am edificat o conştiinţă filosofică a existenţei.

Fragment din "Mic tratat de viaţă interioară" de Frederic Lenoir, în curs de apariţie la Editura Paralela 45, colecţia TOTAL. Traducere din limba franceză de Aurelia Nastase