Profesorul eficient: cum negociezi cu elevii / de Thomas Gordon

Puţini critici ai şcolii au oferit de-a lungul timpului remedii şi alternative constructive, viabile. Aceşti critici sunt, în mare parte, de acord că sălile de clasă sunt mult prea adesea nişte spaţii sumbre, deprimante şi îndobitocitoare în care elevii sunt fie apatici, fie ostili sau rebeli. Aceste obiecţii au ajutat foarte rar cadrele didactice în efortul lor de a se schimba. Profesorii sunt oameni ca toţi oamenii. A le spune că nu sunt buni nu înseamnă numaidecât că ei vor începe să se "lumineze" şi că vor promite solemn "să se îndrepte".

Metoda a III-a (primele două se bazează pe autoritatea puterii şi a cunoaşterii - n.red.) abordează o situaţie de conflict de interese într-o manieră ce obligă părţile implicate să-şi conjuge eforturile în găsirea unei soluţii acceptabile pentru ambele tabere - soluţie ce presupune ca nimeni să nu piardă. Mulţi dintre profesori nu învaţă despre această abordare în propria lor formare ca profesori; şi chiar în situaţia în care cadrele didactice o recunosc ca metodă frecvent folosită în alt gen de relaţii, foarte puţini sunt gata să o aplice în relaţia profesor-elev.

Când profesorii care vin la "Programul Gordon - Profesorul Eficient" află pentru prima dată de metoda a III-a, adică cea a "avantajului reciproc", iată care le sunt reacţiile tipice:

"Asta-i tot? Pare aşa de simplu!"

"Noi ştiam că naţiunile lumii îşi rezolvă conflictele pe această cale în cadrul ONU."

"Eu încerc să folosesc metoda a III-a în dezacordurile mele cu nevastă-mea."

"E prea bună ca să fie şi adevărată!"

"Ideea e fantastică, dar funcţionează şi în şcoală?"

Da, metoda a III-a este foarte simplă. Şi este corect ca ea să fie folosită pentru a rezolva conflictele din diverse domenii - căsătorii, parteneriate de afaceri, prietenii, relaţii legate de managementul forţei de muncă etc. Mulţi profesori şi directori (dar şi părinţi) nici n-au luat în seamă metoda a III-a în relaţiile lor cu copiii şi cu tinerii, întrucât, în mod evident, există o diferenţă din punct de vedere al puterii, în favoarea adultului. În astfel de relaţii, bătălia pentru putere s-a purtat, în mod necesar şi inevitabil, sub semnul principiului "câştig-pierdere".

Dlui Jones îi place să-şi înceapă orele de ştiinţe cu o scurtă prezentare a activităţilor ce urmează a se desfăşura în ziua respectivă. Întrucât mai tot timpul întârzie, Sylvia îi cere dlui Jones să repete instrucţiunile, sau să-i răspundă la o serie de întrebări referitoare la procesul în desfăşurare.

Dl JONES: De câte ori întârzii la ora mea pierzi partea cu instrucţiunile iar eu trebuie să-mi pierd timpul să-ţi spun personal ce ai de făcut. M-am săturat să fac asta! (MESAJ !!!)

SYLVIA: Ştiţi, eu fac parte din redacţia revistei şcolii şi în ultima vreme am fost foarte ocupaţi încercând să respectăm termenele impuse de tipografie. De asta am întârziat mereu.

Dl JONES: Înţeleg. Eşti convinsă că munca în echipa de elaborare a revistei e atât de presantă încât, dacă vrei să i te dedici, va trebui să întârzii la ore. (ASCULTARE ACTIVĂ)

SYLVIA: Da...ăăă, nu chiar. Dacă puneţi problema aşa rezultă că eu nu dau nicio importanţă orei de ştiinţe. Adevărul este că eu vin la ora dvs. tot timpul anului iar activitatea la revistă ţine doar câteva săptămâni. Înţelegeţi ce vreau să spun?

Dl JONES: Da, vrei să spui că întârzierile sunt doar un fenomen temporar. N-ai întârziat până acum câteva săptămâni. Însă mai nou a intervenit ceva, care e doar temporar. Nu? (ASCULTARE ACTIVĂ)

SYLVIA: Îhî. Cam pe la sfârşitul săptămânii viitoare terminăm deja corecturile. După aceea nu mai am motive să întârzii.

Dl JONES: Curând, problema se va rezolva de la sine. (ASCULTARE ACTIVĂ)

SYLVIA: Da.

Dl JONES: Acum înţeleg de ce-ai tot întârziat, dar nu asta este problema mea. S-o mai spun o dată. Eu obiectez la faptul că trebuie să pierd timp ca să-ţi spun ce ai de făcut după ce ajungi aici. Când vii târziu, eu trebuie să încetez orice activitate ca să te pun pe tine la curent. Nu vreau să mai fac asta, nici măcar pentru următoarele două săptămâni. Ai vreo idee despre cum am putea rezolva chestiunea aceasta?

SYLVIA: (Stând pe gânduri) Păi, ce-ar fi dacă Joy mi-ar lua reportofonul în zilele când urmează să întârzii şi ar înregistra instrucţiunile dumneavoastră? Când ajung, eu le pot asculta la căşti şi aşa aş şti şi eu ce ştie deja toată lumea.

Dl JONES: Eu nu văd nimic rău în asta. Dac-o rogi pe Joy să-mi aducă reportofonul la catedră, eu mă angajez să rezolv cu înregistrarea instrucţiunilor. Apoi, când ajungi tu, vii la catedră şi-ţi iei reportofonul.

SYLVIA: Foarte bine. Mâine îmi aduc reportofonul.

Dl JONES: Atunci, pe mâine. Numai bine!

În această serie de interacţiuni, atât profesorul cât şi elevul au reuşit să-şi satisfacă nevoile printr-o soluţie sugerată de Sylvia şi acceptată de dl Jones. Ambii s-au putut declara mulţumiţi după această întâlnire. Dl Jones a putut spune "Numai bine" cu sinceritate!