Note de jurnal din mai multe campanii ale Războiului cel Mare. GALERIE FOTO

Când goarna Patriei a sunat, cu toţii am sărit la arme! Fiecare după specialitatea, după pregătirea şi după rangul său: casca şi moletiera, puşca, raniţa şi gamela, sau chipiul şi sabia (urmând ca gamela să fie adusă de ordonanţă!). Că aşa e în armată, fie ea şi "de duminică": gradele trebuiesc respectate!

Câmpurile de luptă sunt cam peste tot la fel: mai întâi un peisaj plăcut, liniştit, apoi un ţinut desfundat şi sfârtecat.

Taberele seamănă între ele mai ales prin voioşia trupelor în orele de repaus când militarii se strâng la taifas, în preajma unui foc sau la o masă improvizată dintr-o cutie cu galeţi. Diferite sunt poate doar corturile şi dotările. Când încă nu eram atât de "perfecţionaţi" în arta reconstituirilor de epocă şi am reînscenat Bătăia de la Argeş - la Mogoşoaia (2006) - am înnoptat sub marile corturi kaki ale armatei actuale, cu geamuri de plastic şi confortul la zi (pat de fier cu saltea şi pătură călduroasă). Dar nu aceasta era ce ne doream şi ce se potrivea autenticităţii pentru care optasem. La Colchester şi Passchendaele am avut corturi conice de pânză albă, după modelul folosit în armata britanică, dar ne-am făcut culcuşul pe un braţ de paie. La Komárom, Terezin şi Waltham Abbey - unde se aflaseră, timp de 300 de ani The Royal Gunpowder Mills (Pulberăriile Regale) - ni s-au pus la dispoziţie nişte vechi cazărmi pe ale căror duşumele aspre şi reci, de ciment, ne-am întins păturile, iar cei mai înstăriţi, patul de campanie. În lumina palidă a unui bec de veghe se puteau distinge, de-a lungul pereţilor coşcoviţi, întinşi, unul lângă altul, milităreşte, inamicii de a doua zi - nemţi, ruşi, francezi, belgieni, britanici: înveliţi în pături cazone şi acoperiţi cu mantale sau vârâţi în saci de dormit contemporani, ostaşii de mâine se odihneau într-o perfectă armonie. Dormind "la grămadă", somnul îţi este totdeauna legănat de concertul sforăiturilor pe toate tonalităţile, majore sau minore, oferit gratis şi fără pauză, de cei care avuseseră norocul să adoarmă înaintea ta. Şi, în funcţie de meniul zilei - cartofi sau fasole - acesta poate fi augmentat şi cu alte sunete, diftongate sau sincopate... Că aşa e la oaste: trebuie să înghiţi aerele tuturor şi mai ales ale superiorului!

Fie din cauza extenuării, fie din aceea a emoţiilor legate de evenimentele în pregătire, niciodată nu am putut dormi prea mult timp: la ivirea zorilor eram în picioare, mult înaintea celorlalţi. Ieşeam din cort sau din cazarmă şi, curios, dădeam un ocol campamentului. Era încă întuneric, aerul curat şi înviorător. Tabăra dormea. Pânzele de cort vibrau de sforăiturile locatarilor. Mai pâlpâiau focuri şovăielnice ori câte un felinar.

Toaleta se face, de multe ori, în mijlocul naturii, la un spălător cu apa rece ca gheaţa ce curge din mai multe robinete într-un jgheab de tablă. Pe un stâlp e prinsă o oglinjoară în care cei interesaţi de aspectul lor îşi pot vedea chipul când se bărbieresc. Certamente aceasta nu era destinată francezilor care din cauza hirsuţeniei lor tradiţionale au primit porecla de poilus (păroşi).

Atmosfera paşnică a taberelor durează până la orele 6 sau 7, după cum consideră organizatorii oportun să fie sunată deşteptarea. La Passchendaele nu era doar o singură goarnă care dădea acest semnal urât de toţi ostaşii, ci mai multe, în care se sufla deodată, din diferite colţuri ale campamentului. Gorniştii se luau la întrecere şi dialogau pe note, cu multă măiestrie. Dintr-un cort individual ieşise un zuav francez care scotea note foarte frumoase într-o trompetă lungă, decorată cu ciucuri roşii. Un matroz britanic îi ţinea isonul. Imediat tot campamentul s-a pus în mişcare şi a trecut la program.

Britanicii sunt foarte atenţi la pompa militară: atât la Passchendaele, cât şi la Colchester sau Waltham Abbey, imediat după deşteptare şi înaintea micului dejun, când trupa este echipată, se desfăşoară ceremonia ridicării steagului. O grupă de infanterişti e inspectată de un sergent care le controlează ţinuta şi le cercetează armamentul. Apoi grupa, având în frunte un soldat minuscul, formează garda drapelului ce e înălţat pe catarg în sunetul goarnei, în vreme ce toţi militarii imperiului, oriunde s-ar fi aflat şi în orice activitate ar fi fost prinşi, iau poziţie de drepţi şi fac front spre Union Jack.

Cum grija majoră a soldatului - atunci când nu se află sub foc (iar sub foc se află destul de rar) - este să aibă burta plină, constanta preocupare pentru masa zilnică şi pentru proviziile destinate zilelor negre este legitimă. Există diferenţe de meniu de la o campanie la alta. Pe frontul românesc, la Râşnov, de prânzişor se dă slănină şi telemea ori brânză de burduf, specifică locului - de cele din urmă, camarazii belgieni s-au plâns că sunt prea sărate şi aspre pentru palatinul lor. Este drept că, în campania de la Ypres (sau Passchendaele, 1917), pe pământ belgian, ne-au fost oferite enorme felii de pâine cu câte o feliuţă de caşcaval fără gust - subţite cât o coală de hârtie! - fie unse cu ou şi date la tigaie. Mai sănătos s-a mâncat la Terezin, unde se reînscena bătălia de la Przemysl (1914-1915). Acolo, soldaţii treceau prin faţa mesei pe care bucătarul aşezase o cutie încăpătoare de lemn plină cu felii mari de pâine neagră, vârtoasă, din care îşi alegeau, una sau două, după pofta inimii şi apetitul de dimineaţă, pe care întindeau - unii cu baioneta, alţii cu briceagul personal ori cu lingura de tinichea - un strat mai gros sau mai subţire de untură albă scoasă dintr-un borcan pântecos. Peste ea se presărau feliuţe de ceapă şi sare. Cei cu stomacul mai delicat puteau opta pentru un corn alb uns cu dulceaţă. Cafeaua şi ceaiul, ambele neîndulcite, erau turnate cu polonicul, de popotar. În Europa Centrală, gulaşul este mâncarea standard, consistentă şi hrănitoare, la prânz sau cină. La noi, într-un impozant ceaun de tuci, soldatul Eugen Petri, bucătar şef, a pregătit o excelentă tocană, iar într-unul mai mic o mămăligă aurie, aburindă şi... fără cocoloaşe. A fost ajutat de sergentul major Aurică Stroe şi de soldaţii Cosmin Anastasiu, Aurel Nae şi Radu Oltean, care şi-au suflecat mânecile şi au curăţat cartofii, au tăiat carnea şi ceapa, iar stegarul Ion Drăghici, judicios popotar, a împărţit porţiile, după cuviinţă. În Belgia, masa principală era mai subţire: iahnie de cartofi sau orez cu dulceaţă - în cantităţi absolut neîndestulătoare. Ce-i drept, acolo se dă şi desert: o optime de măr, verde şi acru! În jurul cazanul bucătăriei de campanie, ce fumega promiţător, trebăluiau nişte vlăjgani graşi, doar în cămăşi, cu bretelele atârnând şi cu şorţuri dinainte - doar o şapcă ori un glengarry scoţian îi desemna a fi bucătari militari. Au simţit probabil compasiune pentru durduliul nostru camarad, sergentul Ney Demetrescu, şi i-au umplut gamela până la refuz. Erau acolo cel puţin patru sau cinci porţii normale. Că aşa e la armată: cine are protecţie, trăieşte bine!

Apoi, cu burţile pline, pornim la luptă. Sub foc, am cunoscut toate anotimpurile şi toate temperaturile: la Komárom şi Mogoşoaia, la început de septembrie, ne-am copt de cald şi puţin a fost să nu cădem răpuşi de insolaţie; la Terezin, primăvara, am cam dârdâit de frig şi am trăit cu ameninţarea averselor care, la Passchendaele s-au dezlănţuit, cu furie, după o dimineaţă însorită şi potrivită angajării luptei - regiunea Ypres este cunoscută pentru marea ei umiditate, iar în timpul Războiului adevărat se creaseră întinse smârcuri, în şi între găurile de obuze, unde mulţi soldaţi şi-au găsit sfârşitul fără a fi fost victime ale proiectilelor. Dar cea mai grea luptă a fost purtată cu intemperiile chiar pe pământ românesc, la Râşnov, unde întreaga zi a burniţat ca în noiembrie, deşi era doar sfârşit de august. Apa ne pătrunsese până la piele, picioarele ne înotau în noroiul din bocanci. Nici chiar cei câţiva stropi de coniac pe care maiorul baron Roman Gamotha din Regimentul 3 Dragoni Cesaro-Crăieşti i-a împărţit, cu generozitate, între camarazi nu ne-au putut dezmorţi ciolanele îngheţate. Ploaia de foc era preferabilă ploii meteorice.

Că aşa e la armată: din două rele, alegi răul cel mai "bun"!

Pâcla ridicată din pământul ud se confunda cu fumul exploziilor. Ordinele abia se auzeau printre detunături. Doar fluierul strident al bravului nostru căpitan H. V. Şerbănescu răzbătea prin vacarm, comandând atacul. Toţi ca unul, românaşii noştri s-au aruncat asupra vrăjmaşului - însă, fără înjurăturile de rigoare cu care îşi împroşcau adversarul la 1917. Căci, acum, încrâncenarea era doar simulată, iar după bătălie, toţi - români, francezi, belgieni, britanici, austro-ungari, bulgari - aveau să-şi strângă mâinile şi să ciocnească un păhărel. Că aşa este în campaniile de reconstituire: vechile duşmănii sunt înlocuite cu o prietenie statornică, universală, datorată pasiunilor comune pentru uniforme, arme şi vremuri apuse ce prind viaţă prin abnegaţia şi efortul nostru de imaginaţie!