Mici Forme De Iubire (II)/ de Emilian Isăilă

Împuşcat în Piaţa Victoriei

Pavel n-a încercat să-l oprească. Bănuia că Requiem nu se va întoarce. Sergiu părea un tip venit de la chef care adormise lângă uşa liftului. Lumina chioară de pe holul blocului arunca umbre, iar cadavrul părea pierdut într-una dintre ele. I se uscaseră buzele. Sergiu mai avea încă atârnată după cap geanta pentru masca de gaze. Pavel a scos plosca, dar apa se terminase demult.

Ce-o să le spună? se gândea înspăimântat. A urcat pe scări două etaje. Trecuse de ora două noaptea. A sunat şi a aşteptat.

- Cine e? s-a auzit vocea femeii după mai mult de un minut.

- Sunt Pavel, prietenul lui Sergiu, a bolborosit prin uşă. Am fost pe aici la amiază, a spus şi simţea cum îl părăsesc puterile. Îi venea să coboare, să se întindă lângă cadavru şi să închidă ochii. Fie ce-o fii.

Uşa s-a deschis, dar femeia pusese lanţul. L-a privit prin crăpătura de o palmă. Avea o privire înspăimântată.

- Unde e Sergiu? a întrebat cu voce neliniştită.

Pavel a vrut să spună că e jos, dar s-a oprit. N-ar fi ştiut cum să continue. Cum să explice.

- S-a întâmplat o nenorocire, a îngăimat.

- Unde-i Sergiu? a întrebat femeia în vârstă încă odată şi a deschis uşa.

- A fost împuşcat, a zis Pavel. Privirea i s-a înceţoşat şi a simţit lacrimile cum se adună şi îi părăsesc ochii. N-a ştiut ce să facă cu mâinile şi a îmbrăţişat-o pe doamna în vârstă. Nu zicea nimic. Din cauza şocului sau încă nu înţelegea cuvintele tânărului din faţa ei. L-a primit în braţe şi l-a strâns.

De undeva din casă s-a auzit vocea bunicului lui Sergiu:

- Cine-i acolo? a strigat el, dar n-a primit niciun răspuns.

Ţinându-l în braţe, bătrâna l-a întrebat unde e, iar Pavel s-a desprins şi i-a arătat spre scări. Femeia s-a întors în casă, a închis uşa de la sufragerie unde se auzea televizorul şi-a luat papucii şi a ieşit pe palier. Deja, cei doi parcă trecuseră în altă dimensiune. Făceau mişcările automat. Tragedia o lăsaseră la o parte, acum aveau o treabă de rezolvat. Bătrâna a luat-o pe scări în jos. Pavel după ea. Se mişca vioi pentru vârsta ei, undeva în jur de 75 de ani.

Prima dată i-a văzut picioarele care se iţeau după colţul zidului. S-a apropiat de el. S-a aplecat. I-a pipăit faţa ca un orb care vrea să recunoască trăsăturile. A atins rana de la tâmplă şi a pipăit sângele vâscos. Şi-a privit mâna, apoi s-a aruncat peste cadavru, l-a îmbrăţişat şi a început să plângă. Pavel privea. Lacrimile i s-au uscat pe obraz. Parcă îl ştia pe Sergiu de când lumea, timpul se dilatase şi, alături de el, au fost martorii sfârşitului istoriei. Fusese alături de el.

- Cine l-a împuşcat? a întrebat femeia fără să-i dea drumul din braţe.

Pavel a ridicat din umeri fără să-şi dea seama că n-are cum să-l vadă.

- De ce taci? a strigat ea.

- Nu tac, dar nu ştiu cine l-a împuşcat. S-a tras în Piaţa Victoriei, a adăugat Pavel.

- Şi colegul gras? a întrebat în timp ce se ridica.

- M-a ajutat până aici şi a plecat.

- De ce?

- Nu ştiu.

- Hai să-l ducem în casă, a zis femeia.

Pavel abia aştepta să audă aceste cuvinte. S-a apropiat de Sergiu, l-a prins de subţiori şi l-a ridicat. Era greu. Ochelarii se pierduseră. Requiem, înainte să plece, îi închisese ochii. Era foarte greu. Pavel a chemat liftul. A deschis uşile şi l-a tras înăuntru. Femeia a luat-o pe scări. El a apăsat pe butonul cu numărul doi. I s-a părut că a trecut o veşnicie până au ajuns. A deschis uşile rabatabile. S-a întors cu spatele. S-a aplecat. L-a luat din nou de sub umeri şi l-a tras. A împins cu spatele uşa metalică a liftului. Între timp sosise şi femeia care o ţinea. L-a târât pe palier până în dreptul apartamentului. Pe etaj erau patru apartamente. Femeia a deschis uşa. A aprins lumina pe hol. Pavel a intrat, târându-l pe Sergiu. L-a aşezat de-a lungul holului. Bătrâna a intrat în sufragerie. S-a apropiat de bărbatul în vârstă şi i-a spus. S-a auzit un strigăt, un oftat, apoi bărbatul s-a îndreptat spre hol. Mergea greu şi se ajuta de un baston. Piciorul stâng îi era ţeapăn ca şi cum ar fi avut un accident.

- Ce s-a întâmplat băiete? a şoptit el.

Pavel a crezut, în primul moment, că i se adresează lui, dar apoi a observat că bărbatul îl privea pe Sergiu care era întins pe un covoraş cu capul spre sufragerie. În stânga se învecina cu un şir de pantofi, în dreapta se afla cuierul şi intrarea în bucătărie.

Femeia în vârstă a ieşit din cameră cu o lumânare. A intrat în bucătărie unde a aprins-o şi a pus-o într-un pahar. A aşezat paharul la căpătâiul lui Sergiu. Apoi s-a întors în sufragerie şi a început să dea telefoane. Probabil vorbea cu vreo rudă. Cerea ajutorul. Bătrânul plângea. Pavel a intrat în bucătărie şi a dat drumul la apa de la chiuvetă. Şi-a pus pumnul sub ţeava de inox şi s-a aplecat. Sorbea cu înghiţituri mari. A terminat şi s-a întors pe hol, la picioarele lui Sergiu. Îl păzea ca o santinelă şi aştepta ordine de la bunicii mortului. S-a gândit că el nu va pleca.

Femeia a ieşit din sufragerie.

- O să vină sora mea şi cu fiul ei, a zis. Cuvintele ei părea că nu le-a auzit nimeni.

- Va trebui să aflu cine l-a împuşcat, a spus din nou ca pentru sine. Hai acum să aranjăm masa în sufragerie şi să-l punem acolo. Au intrat toţi trei în cameră. Masa era pe peretele din dreapta. Masivă şi veche, fusese proiectată pentru opt persoane, dar se putea strânge şi arăta de patru. Pavel s-a apropiat de masă şi, apoi, s-a uitat spre femeie ca să-i spună unde s-o pună.

I-a arătat scurt mijlocul camerei. Nu putea ridica decât un capăt de la pământ, iar bătrânii nu-l puteau ajuta. Aşa că trăgea de unul, apoi se muta în partea opusă şi ridica şi celălalt capăt. Din mişcare în mişcare a reuşit să aşeze masa în locul indicat de femeie. Aceasta s-a apropiat şi a început să meşterească pe sub ea. A desfăcut blatul de lemn. De sub ea a scos o bucată de scândură pe care a aşezat-o la mijloc. Apoi peste tăblia extinsă a aruncat bucata albă de pânză.

Pavel transpirase. Se gândea la o soluţie să-l ridice pe Sergiu cu cât mai puţin efort. A tras un fotoliu în apropierea mesei. L-a lipit cu spătarul de unul din capete. A târât cadavrul până în dreptul fotoliului. I-a rugat pe bunicii tânărului să ţină de faţa de masă. S-a dus în faţa mortului, l-a prins de mijloc şi l-a ridicat pe masă. Capul s-a lovit cu zgomot de lemn, dar nimeni n-a zis nimic. Apoi a început să împingă. Centimetru cu centimetru, a reuşit până la urmă să-l aşeze. Curgeau apele pe el. S-a aşezat pe un braţ al fotoliului ca să îşi tragă sufletul. Femeia a aşezat un scaun la căpătâiul lui Sergiu. A adus lumânarea din hol şi a aşezat-o lângă tâmpla însângerată. Bătrânul s-a aşezat pe scaun şi i-a pus mâna pe frunte. Nimeni nu vorbea. Televizorul mergea şi lumina cu intermitenţe faţa mortului. Bunica lui Sergiu a dispărut din cameră pentru o vreme. S-a întors cu un costum negru şi o cămaşă albă.

- N-ar trebui totuşi să-i facă autopsia? a întrebat ea, dar noi o priveam şi nu ştiam ce să răspundem. Mă gândeam la nebunia de la Floreasca, la cele două cadavre de pe hol acoperite cu cearceafuri albe, uitate acolo. În acelaşi timp, dacă nu chema medicul legist, cum mai aflau cine-l împuşcase.

- Cred că ar trebui să chemaţi pe cineva de la medicină legală. Oricum e nevoie de un certificat de deces.

Femeia s-a uitat la mine de parcă atunci mă văzuse pentru prima dată.

- Acum du-te acasă, a zis ea. Dacă vrei să ajuţi, vino mâine. Dar ai grijă de tine.

N-a ştiut ce să le răspundă. Parcă îi era teamă să iasă pe uşă şi să-i lase singuri.

- Ai tăi ştiu unde eşti?

Pavel a dat din cap că nu.

- Pune mâna pe telefon şi sună, a zis ea. Dar i-a fost frică. Împuşcăturile se auzeau cu şi mai multă furie.

- Nu pot să rămân aici? a întrebat el. N-ar fi vrut să iasă pe stradă, îl durea stomacul de frică.

- Pune mâna şi sună, apoi du-te în camera lui Sergiu şi întinde-te.

S-a apropiat de apartul din plastic gălbui. Se uita la el ca la o fiară care ar fi putut să-l atace. A ridicat receptorul şi a format numărul.

- Sunteţi bine, mamă? a întrebat el.

De partea cealaltă a firului s-a auzit un strigăt de îngrijorare amestecată cu bucurie.

- Unde eşti, ce faci?

- La un coleg. Am plecat de pe străzi, a răspuns.

- Eşti rănit?

- Nu, sunt OK, a răspuns cu voce sfârşită.

- Ai suferit? a întrebat femeia de la capătul firului, dar Pavel nu a dat niciun răspuns.

- Ce face Rada? a întrebat el.

- E îngrijorată din cauza ta.

- Spune-i că sunt bine. Vin dimineaţă, a spus el.

- Noapte bună, mamă, a zis femeia.

- Noapte bună.

A lăsat receptorul jos. S-a ridicat şi a ieşit din sufragerie. A găsit repede camera lui Sergiu. Nu erau decât două dormitoare, cel al bătrânilor şi al lui. Lumina era aprinsă. A intrat şi s-a lăsat pe pat. A adormit brusc de parcă o lespede de mormânt i s-a aşezat pe creier.

A dormit vreo trei cesuri. Când s-a trezit a crezut că-i ziua în amiaza mare, abia apoi şi-a dat seama că becul rămăsese aprins. Din sufragerie se auzeau vorbe, dar nu le putea descifra. Avea buzele uscate şi-l durea stomacul. A ciulit urechile să audă dacă se mai trage. Tocmai atunci o rafală de mitralieră părea că a fost eliberată, undeva în spatele blocului. În camera cealaltă s-a lăsat liniştea. S-a ridicat din pat şi s-a dus la baie. S-a aşezat în patru labe în faţa vasului de la WC. Muşchii stomacului i s-au strâns într-un spasm, dar n-aveau ce să arunce afară. A simţit un gust amar şi a scuipat o flegmă verzuie. Din nou, stomacul s-a strâns violent. A stat aşa vreme de câteva minute. Senzaţia de greaţă se estompase. S-a ridicat. Şi-a clătit gura cu apă rece, apoi s-a spălat pe faţă. A ieşit din baie şi a intrat în sufragerie. Şase perechi de ochi s-au întors către el. Doar Sergiu nu l-a privit. Părea că doarme cu o flacăra şi sânge la tâmplă.

- Bună dimineaţa, a zis Pavel, dar nu i-a răspuns nimeni. O doamnă cam la vreo 45 de ani a dat din cap. Bunicul lui Sergiu era tot pe scaun la căpătâiul nepotului. Femeia în vârstă se aşezase în fotoliul în care o găsise cu o zi în urmă când veniseră să se odihnească şi să vadă ce era pe la televizor. Fusese stins sau nu mai era program. Din când în când se auzeau focuri de armă. Doamna de 45 de ani tresărea. Unul câte unul, cei de faţă şi-au întors privirile de la el. A rămas în picioare. Nu mai era niciun scaun pe care ar fi putut să se aşeze.

În cameră, una dintre femei era sora bunicii lui Sergiu. Venise împreună cu fiul, un tip cocoşat de vreo patruzeci care avea degetele îngălbenite de tutun. Femeia de 45 care tresărea era o vecină care venise împreună cu soţul, un bărbat la 50 de ani îmbrăcat cu o pereche de pantaloni de stofă, o cămaşă în carouri şi încălţat cu papuci de casă. Toţi se uitau la Sergiu sau la flacăra lumânării. Nimeni nu spunea nimic, iar Pavel nu ştia ce să facă.

- Hai, că ţi-o fii foame! a zis femeia de 45 de ani. S-a ridicat de pe scaunul aflat lângă bunica lui Sergiu şi a plecat spre bucătărie. Pavel s-a luat după ea.

- Uite, am făcut nişte şniţele, a zis şi a arătat spre o farfurie aşezată în mijlocul mesei. Acolo se afla o mică grămadă de felii din carne trecute prin ou şi făină şi apoi prăjite în tigaie.

- Ai şi pâine, a zis ea şi a împins spre el un coş cu felii pufoase.

Pavel s-a aşezat şi el pe un taburet. A luat o felie şi a aşezat un şniţel deasupra. A muşcat, dar îl durea stomacul. Totuşi, gustul de carne de pui i-a amintit că trecuseră peste 12 ore de când mâncase ultima oară. A înghiţit şi aproape imediat l-a lăsat durerea. A muşcat din nou.

- Pot să fumez? a întrebat femeia.

Pavel a dat din cap că da. Ea şi-a aprins o ţigară Snagov. A tras adânc în piept şi a dat druml fumului înspre tavan ca să nu-l deranjeze.

- Bei o cafea? a întrebat din nou.

Pavel a dat iarăşi din cap. Femeia a lăsat ţigara în scrumieră. S-a ridicat şi a deschis bufetul. A luat o cutie şi a pus-o pe masă. A cotrobăit după zahăr. Apoi a luat ibricul, a pus două căni de apă rece în el şi l-a pus pe foc. S-a întors la ţigară. Pavel a terminat sandivişul. Dar a rămas acolo.

- Îmi dai şi mie o ţigară? a întrebat el.

Femeia a întins pachetul spre el. Apoi i-a dat şi bricheta. Fumul iute îi făcea bine. Senzaţia de greaţă dispăruse.

- Ţi-a zis ceva înainte să moară? a întrebat ea.

Pavel a tras adânc din ţiagră şi a privit-o parcă venea de pe altă planetă. Apa în ibric începuse să sfârâie. S-a ridicat, a luat cutia de cafea şi a pus patru linguriţe, apoi patru de zahăr.

- Eu o beau mai dulce, s-a scuzat ea, întorcându-se spre Pavel.

A lăsat lichidul să dea în clocot de trei ori, de fiecare dată când se apropia de marginea ibricului îl lua repede de pe foc. Când operaţiunea s-a terminat, a luat două căni, le-a pus pe masă şi le-a umplut. În bucătărie mirosea a cafea.

- E naturală, a spus. Eu i-am adus-o lui Sergiu ca să bea în sesiune când avea mult de învăţat.

- A murit fulgerător, a zis Pavel. L-am văzut cum se prăbuşeşte. Eram la doi paşi în spatele lui. Requiem nici nu s-a întors. Mergea înainte. L-am strigat. Când m-am apropiat, murise. N-a scos niciun cuvânt.

În ochii femeii au apărut lacrimi.

- Ştii, eu sunt mama lui Sergiu, a spus ea ca şi cum s-ar fi scuzat pentru slăbiciune. Dar n-am fost o mamă bună. L-am părăsit şi l-am lăsat pe capul părinţilor mei. Mi s-a părut o povară. Acum îmi lipseşte.

Pavel a sorbit din cafea. Ar fi vrut să spună ceva, dar nu ştia ce.

- A fost un băiat bun, a spus el într-un final şi şi-a ascuns chipul după cana de cafea.

- Poţi să pleci când vrei. Noi aşteptăm legistul. Am un prieten care lucrează la institut. A zis că vine cum găseşte timp. Mi-a spus că sunt cam aglomeraţi.

Pavel a dat din cap şi a continuat să stea cu cana de cafea într-o mână şi ţigara în cealaltă.

- Am auzit la televizor că cei morţi la Revoluţie vor fi îngropaţi într-un cimitir special, lângă Bellu.

Pavel o privea şi se gândea că într-adevăr Sergiu murise din întâmplare. Viaţa lui era preţul pentru o lume despre care nu ştia nimic.

- Nu trebuie să dau o declaraţie ceva. Să povestesc la miliţie cum s-a întâmplat? a întrebat Pavel.

- Care miliţie? a zis femeia.

S-a gândit că avea dreptate. Dar, acum că îşi revenise dorea să fie cumva util.

- Lasă-mi un număr de telefon şi du-te acasă. Te aşteaptă o zi lungă.

- Aş vrea să vin la înmormântare.

- O să te sun. Ai grijă să nu mori şi tu până atunci.

S-a ridicat. Femeia l-a însoţit până la uşă. Abia atunci a realizat că a dormit cu geaca de blugi pe el, iar pe o mânecă a văzut o pată maro. Era sânge, sângele lui Sergiu. A ieşit. A întors privirea spre ea, a ridicat mâna în semn de rămas bun şi a coborât scările. A ieşit în bulevard. Se luminase de ziuă de-a binelea. Cerul era senin, iar oraşul mirosea a dinamită.

Până în Militari a mers pe jos. Nu circula niciun autobuz, niciun tramvai. A trecut prin zece baraje făcute în mijlocul drumului. A arătat buletinul, s-a lăsat percheziţionat, a răspuns la întrebări.

La unul dintre ele, chiar în intersecţie la Lujerului când să facă dreapta pe Uverturii, un puşti de vreo 14 ani care-şi făcuse dungi negre pe faţă cu chibrituri arse ca să arate ca Rambo l-a întrebat de ce n-are tricolorul pe braţ sau undeva. Pavel a ridicat din umeri.

- Tu nu eşti revoluţionar? s-a răstit piticul.

- Ba da, a răspuns el, am avut, dar l-am pierdut la televiziune, a minţit.

- Ce e pe la televiziune? a întrebat micul Rambo.

- S-a tras toată noaptea, a minţit din nou.

A intrat pe bulevard şi nu l-a mai oprit nimeni până acasă. Din când în când mai trecea câte o Dacie rablagită pe drum. În rest, nici ţipenie. Dinspre Drumul Taberei se auzeau focuri de armă, mitraliere şi, din când în când, câte o bubuitură de tanc. Când a intrat în casă, mama îl aştepta în sufragerie. Televizorul mergea, iar din Studioul 4 se făceau anunţuri importante. S-a ridicat şi l-a îmbrăţişat.

- Ce face Rada? a întrebat.

- Acum, doarme. Te-a aşteptat toată noaptea.

- Mă duc să fac o baie, a zis.

A aruncat tot de pe el în cutia cu rufe murdare. Stătea dezbrăcat şi se privea în oglindă. Avea cearcăne adânci şi vineţii. A răsucit robineţii. Nu era apă.