Străzile Bucureştilor – mică istorie sentimentală în imagini (XII). Strada Doamnei. GALERIE FOTO

O stradă "bogată"

Dramele Bisericii Doamnei

Desigur cea mai veche şi mai cunoscută, am putea spune chiar legendară, dintre ele este Biserica Doamnei, cum i s-a mai spus, o adevărată "doamnă a bisericilor bucureştene". Ridicată pe locul unui mai vechi lăcaş de lemn, stilul solidei construcţii din cărămidă a bisericii se poate spune că oglindeşte unele tendinţe politice care se afirmau din ce în ce mai mult în epocă, constituind o sinteză dintre tradiţiile arhitecturale muntene (forma calotelor sferice asemănătoare cu acelea ale Patriarhiei din Bucureşti sau ale unor monumente din vremea lui Matei Basarab, elemente similare cu acelea ale bisericii episcopale din Curtea de Argeş) şi moldovene (mai ales în ceea ce priveşte decoraţia interioară în stilul "goticului moldovenesc"). În acelaşi timp, Biserica Doamnei ilustrează unele tendinţe mai generale, înnoitoare ale arhitecturii din acea perioadă - simplificarea structurii constructive, iar, în ceea ce priveşte decoraţia, aparţinând unui pictor de biserici cunoscut în acea perioadă, Constantinos - îmbinarea cu unele motive ale zonei balcanice. În acelaşi timp, Biserica Doamnei are o importanţă deosebită şi pentru istoria arhitecturii româneşti, căci se numără printre monumentele care fac trecerea spre stilul brâncovenesc, de influenţa renascentistă (naosul boltit, arcadele, coloanele de la torsade), precum şi pridvorul deschis după modelul veneţian, adăugat, în anul 1700, pe timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu

Dar nu numai în ceea ce priveşte arhitectura Biserica Doamnei este strâns legată cu istoria acelor ani şi de mai târziu, fiind implicată în unele drame ale sale. Prima dintre ele se referă la soarta Mariei Doamna, cea care a ctitorit, în 1683, acest locaş, soţia domnitorului Şerban Cantacuzino (1678-1688), care a fost menită să imortalizeze memoria contribuţiei curajosului ei soţ la salvarea Vienei în timpul asedierii sale de otomani, care a avut loc chiar în anul ctitoriri bisericii. Peste câţiva ani, în 1688, Şerban Cantacuzino se sfârşea în condiţii nu pe deplin elucidate (s-a bănuit chiar că a fost otrăvit), iar doamna a fost nevoită să ia drumul exilului. Mai târziu, stirpea lui Şerban şi a Mariei Cantacuzino se va stinge.

În continuare, soarta bisericii a fost marcată de cutremurele din 1802, 1827, 1829, 1838, fiind de fiecare dată refăcută, iar în 1915, biserica este declarată monument istoric printr-un decret al regelui Ferdinand. O altă dramă prin care a trecut această biserică este legată de istoria contemporană: în urma cutremurului din 1977, în faţa ei a fost construit un bloc în "stil comunist" care practic a izolat-o. Şi totuşi, ea şi-a păstrat locul privilegiat pe harta memoriei oraşului.

Un alt locaş de cult aflat pe strada Doamnei, cunoscut sub numele de "Biserica bulgară", a fost, de fapt, construit, la 1841, pe locul unde se afla o biserică din lemn. El a fost ridicat de către clucerul Radu Colţea, pe la 1725-1730. În 1954, lăcaşul a fost renovat cu cheltuiala Arhiepiscopiei Bucureştiului şi dat de atunci în folosinţă comunităţii bulgare din Bucureşti.

O altă construcţie legată de istoria bisericii române este palatul mitropolitului Nifon, clădit în 1891.

Tipografii, cinematografe

Dar, pe strada Doamnei, au fost ridicate, la sfârşitul secolului XIX, şi o serie de imobile cu reale virtuţi arhitecturale, aflate pe Lista monumentelor istorice. Este vorba, de exemplu, despre o casă construită în 1884 de arhitectul Enderle, ca şi de imobilul de la numărul 14-16, unde s-a aflat tipografia Institutului de Arte Grafice "Carol Göbl", la care au fost tipărite primele volume din publicaţiile Academiei Române.

Nu se poate spune că strada Doamnei nu s-a adaptat la noile cerinţe culturale, căci, tot la sfârşitul secolului XIX, a fost construită clădirea în care se va afla unul din primele cinematografe din Bucureşti, Terra (ulterior Doina).

Un centru comercial şi bancar

Încă de la începuturile sale, zona care va deveni strada Doamnei, ca şi aceea unde se vor afla Calea Victoriei, străzile Lipscani şi Smârdan, a avut un pregnant rol comercial, aici ridicând Şerban Cantacuzino, cum ne încredinţează un document la 1685, o serie de "hanuri", pe care Ion Ghica le descrie drept "curţi mari pătrate, cu ziduri înalte şi tari de jur împrejur". Din păcate, la 1704, aceste construcţii au ars, dar unele vestigii ale lor s-au păstrat, edilii oraşului având ideea fericită de a le conserva sub un acoperământ de sticlă. Pe acest loc se va ridica construcţia Băncii Naţionale. O altă construcţie cu aceeaşi funcţiune a fost "Hanul Greceanu", aflat pe amplasamentul Palatului Nifon.

Mai târziu, poziţia privilegiată a străzii Doamnei a atras atenţia şi unor instituţii bancare care, în perioada de expansiune a activităţii financiare din România, şi-au construit aici sediile. Potrivit datelor lucrării citate a Cristinei Ţurlea, strada Doamnei a fost una dintre arterele oraşului care, pe la 1920, adăposteaa cele mai multe bănci, aproximativ 13. Între acestea, atrage atenţia somptuoasa clădire a băncii Marmorosch-Blank, pe care Petre Antonescu a început s-o construiască în 1915 şi a terminat-o în 1923. Clădirea a fost concepută într-un stil deosebit de interesant, o combinaţie de neoromânesc cu neogotic. De altfel, o vreme, această stradă a purtat numele întemeietorului acestei bănci, Mauriciu Blank.

Dintre sediile băncilor ridicate la sfârşitul secolului XIX mai amintim şi pe aceea a fostului "Credit Funciar Rural", precum şi clădirea societăţii de asigurare "Naţionala" care adăposteşte acum sediul "Universităţii Spiru Haret".

Odată cu extinderea activităţii Băncii Naţionale a României, s-a născut necesitatea unui nou sediu care să evite pericolul dispersării activităţii sale în mai multe locaţii. A fost ales perimetrul dintre între străzile Doamnei, Lipscani, Smârdan şi Egeniu Carada, cu faţada principală pe cea dintâi. Proiectul a fost elaborat de un grup de arhitecţi sub conducerea lui Radu Dudescu, în stil clasicizant. Construcţia palatului a început în anul 1940 şi trebuia să fie încheiată în anul următor, dar, din cauza războiului, a fost finisată abia la mijlocul anilor '50. Au fost utilizate cele mai noi materiale şi normative de protecţie antiseismică existente în epocă, aşa cum se cuvenea pentru clădirea ce adăpostea tezaurul ţării, "regina băncilor româneşti".

Aşa cum remarcă istoricul Andrei Pippidi, pe strada Doamnei, aflată în cartierul băncilor, "se poate prevedea că agresiunea nu va fi uşor de oprit". Este oare un lucru atât de periculos ?

Singura soluţie pentru evitarea dispersării în mai multe clădiri a diverselor departamente ale băncii era construcţia unui nou palat în perimetrul cuprins între străzile Lipscani, Doamnei, Smârdan şi Egeniu Carada. La sfârşitul anului 1938, clădirile din acest perimetru au fost expropriate prin decret regal. Noul palat al BNR urma să modifice substanţial aspectul zonei, prin crearea unei construcţii masive, pe 5 etaje şi retragerea faţadei acesteia de la frontul străzii Doamnei.

Proiectul a fost elaborat de şeful Serviciului de Arhitectură al băncii, Radu Dudescu, împreună cu un grup de arhitecţi români (I. Al. Davidescu, N. Creţoiu, Gh. Nichitovici şi G. Vidraşcu). Faţada, placată cu piatră de Vraţa, se remarcă prin aspectul clasicizant, marcat de simetrie de coloanele corintice şi de o cornişă puternic profilată. Construcţia palatului a început în anul 1940 şi trebuia să fie încheiată, la roşu, în cursul anului 1941. Din cauza războiului, lucrările au decurs însă mult mai lent, fiind încheiate abia la mijlocul anilor '50. Au fost utilizate cele mai noi normative existente în epocă în legătură cu protecţia antiseismică, instalaţiile electrice, de încălzire şi de ventilaţie.