Moartea e bine mersi (I)/ de Lucian Alecsa

Devenisem total imun, nu mai simţeam nicio durere la nivelul cărnii, nici rana din gât nu-mi mai dădea vreun semn c-ar mai exista, până atunci o simţisem ca pe un cui înroşit în faringe. Toată durerea se adunase în suflet, aici se localizaseră nervii fiinţei mele, erau sub forma unui ghem plin de ace ce‑mi muşcau fiecare gând, fiecare sentiment. Îl simţeam ca pe o capsulă, iar eu în interiorul lui eram un miez în plină putrefacţie. Încercam să mă refugiez în trecut, să aduc în prim‑plan secvenţele luminoase trăite până în acel moment, cu ajutorul cărora să înlătur sau cel puţin să eclipsez gândul morţii. Pe dracu', erau în pâclă, abia clipoceau, tot clipele dure, sinistre îmi dădeau târcoale. Prima imagine care mă somă fu cea cu fratele meu în ştreang, care-mi şi tăie respiraţia. Poate că această secvenţă este cea mai violentă din întreaga mea existenţă, mă domină ori de câte ori dau să rătăcesc printre amintiri. Cred că şi morţii îi va fi greu să mă despartă de o asemenea traumă. Eram convins că sufletul fratelui meu a intrat în ghearele diavolului şi timp de şapte ani va fi sfârtecat fără oprire, clipă de clipă. Mi-a spus chiar preotul Ariton, care l-a condus la groapă.

În ultimele zile cu greu mai reuşeam să-mi oxigenez plămânii, respiram tot mai rar şi cu sughiţuri, probabil că se stafidiseră rău de tot, o fi arătând acum ca nişte foiţe de ţigară. Uite, pe ăştia nu-i pot dona! Halucinaţii peste halucinaţii. Oricâte eforturi aş fi făcut, nu reuşeam să-mi şterg imaginea de pe ecranul minţii, aveam în faţă trupul fratelui meu neînsufleţit bălăbănindu-se ca o limbă de clopot în chiar carcasa fiinţei mele, eram golit total de materie. Simţurile începuseră să mă părăsească, cel tactil îmi era paralizat pe jumătate, timpanele vibrau doar sub presiunea vârtejului din cap, nu mai răspundeau niciunui impuls din afară, ochii percepeau doar nişte umbre fumurii, pe care totuşi reuşeam să le limpezesc cu ajutorul intuiţiei. Erau umbrele celor apropiaţi nouă, care participaseră la înmormântarea fratelui meu. În schimb, simţul olfactiv era hipersensibilizat, până şi obiectele din preajmă începuseră să aibă mirosuri particulare, de exemplu, puteam deosebi un tub de tetraciclină de oarecare alt unguent. Starea de greaţă nu mă părăsise nici după terminarea tratamentului cu citostatice.

Nu ştiu cât timp trecuse după plecarea asistentei până când, fără să deschid ochii sau să-i aud paşii, l-am simţit pe Andrei al meu la capul patului. Era cu ochii în lacrimi. Cu siguranţă, îl şocase aspectul meu fizic, nu mai semănam în niciun fel cu tatăl lui, cel pe care îl văzuse ultima oară în urmă cu două luni, slăbisem peste treizeci şi cinci de kilograme, de la iradiaţii îmi căzuse părul şi arătam ca o fantomă. Faţa cadaverică mă şi trimitea cu un picior în groapă. Printre sughiţuri m-a întrebat ce fac şi cum mă mai simt. Întrebări fără niciun sens, venite doar pentru a detensiona atmosfera creată brusc în sufletele noastre, căci nu putea trece peste şoc. N‑am reuşit să-i răspund, mă podidiseră lacrimile, nu le simţeam pe faţă, dar curgeau şiroaie înlăuntrul meu, îmi înecau sufletul. Am încercat pentru a doua oară să-mi deschid ochii, îmi era un dor nebun de chipul lui, de zâmbetul lui şotios; glasul nu i l-am perceput prin auz, însă cuvintele mi-au vibrat direct în adâncul fiinţei mele; trupul lui emana acel miros specific copiilor mici, proaspăt şi cald. Ah, Doamne, până în clasa a şaptea a dormit cu mine în pat, nu adormea până nu-l strângeam în braţe, iar mirosul lui de transpiraţie îmi plăcea la nebunie. I-am simţit palma catifelată mângâindu-mi fruntea, plângeam în hohote, numai că el nu mă putea auzi. "Voi sta cu tine câteva zile, m-am învoit de la şcoală, mama mi-a dat să‑ţi aduc nişte pască, astăzi e Sfintele Paşte." Eram convins că realizase că nu o voi duce mai mult de o zi, cel mult două, însă dorea să mă încurajeze. Ce traumă mai mare poate fi pentru un copil decât să-şi piardă unul dintre părinţi. Printre sughiţuri continuă: "Şi lui Cristi îi este tare dor de tine, n-a putut să se învoiască de la diriginte, e în perioada tezelor. Mergem foarte bine cu învăţătura, să nu-ţi faci griji. Mama este tare supărată din cauza suferinţelor tale. Aşteptăm să te faci bine, ne-ai promis că vrei să ne vezi studenţi, îţi vom îndeplini visul!" Eram terminat, singura mea dorinţă era să-i mai văd o singură dată faţa. Cu chiu, cu vai am reuşit să întredeschid ochii. L‑am zărit ca prin ceaţă. Ochii lui în lacrimi m-au înţepat direct în suflet, am simţit că mă prăbuşesc într-un hău, îmi era teamă să nu-mi dau duhul chiar în prezenţa lui, nu ştiu cum ar fi suportat, ar fi rămas cu această imagine toată viaţa. Norocul a venit de la asistentă, care l-a invitat să părăsească de îndată salonul fiindcă era ora contravizitei. În acel moment şi-a făcut apariţia o doctoriţă însoţită de doi doctori tineri, pe care, chiar dacă nu-i vedeam, i-am simţit apropiindu-se de patul meu: "Ăsta-i pe ducă, nu mai are voie să primească nicio vizită. Să-i ţii lumânarea! Cică e pila unui ministru. Atenţie mare, nu vă jucaţi cu focul!" Nu verdictul m-a deranjat, ci glasul ei piţigăiat l-am simţit ca pe un cuţit înfipt direct în inimă. Am să le dovedesc că voi mai rezista câteva zile, nu voi pleca când vor ei. Nu ştiau că am inima încă tare. Cel puţin Dumnezeu mi-a dat un motoraş zdravăn, dacă nu dădea nenorocitul ăsta de cancer, o duceam până la o sută de ani. Cu acest gând am intrat într-un somn profund.

Nu ştiu cât trecuse, am fost somat de o voce baritonală să nu mai horcăi. N‑am recunoscut glasul, dar nici nu m-am putut conforma. Eram în voia bolii, ea dicta asupra trupului meu, îl luase în posesie. Nu mâncasem de câteva zile, dar nici foame nu-mi era, probabil că stomacul meu ajunsese cât o minge de ping-pong. Cu siguranţă, tumora îl atacase, cum de altfel cuprinsese mai toate organele, eram un păienjeniş metastazic. Ce mai, eram ciuruit din cap până-n picioare. Sufletul era în alertă, era în aşteptarea verdictului final, nu părea pregătit să îmbrăţişeze libertatea totală, se obişnuise cu statutul de sclav al corpului, chiar dacă ăsta se chircise într‑un hal fără de hal şi aproape că nu mai aducea a entitate umană. Mintea era încă extrem de vie, lucra în continuare la tot felul de scenarii, tot mai fanteziste şi elucubrante. Mi-am propus o călătorie imaginară spre dincolo, aşa, doar spre a mă iniţia în… viitor. Eram curios să ştiu dacă ceea ce-mi imaginez se va regăsi câtuşi de puţin şi-n viaţa cealaltă. Sincer, în aceste clipe sunt din ce în ce mai convins că ducem cu noi şi mult lest din viaţa asta ordinară. Şi-un burete, oricât l-ai stoarce, tot mai păstrează câteva picături de apă. Ah, dacă deşert sacul conştiinţei de toate mizeriile pe care le-am trăit, sunt convins că aş putea acoperi câteva jurnale care să-i înspăimânte pe urmaşii mei.

Şi acum redau filmul cel mai des vizualizat de propria-mi minte, bineînţeles, regizat de-o imaginaţie zgândărită de frisoanele morţii şi intrată în transă:

Se făcea că urcam într-un vagon extrem de luxos, cică de clasa zero. O voce de nicăieri anunţa din câteva în câteva minute: "Aţi urcat în vagonul de clasa zero, cu o destinaţie încă necunoscută, puneţi-vă centurile de siguranţă, mai bine zis cordonul ombilical, în jurul gâtului, nu încercaţi să intraţi în discuţie cu partenerul de compartiment, poate fi doar o iluzie, o fantomă, vă puteţi trezi cu sufletul stors de vlagă chiar înainte de a da proba de zbor sau mai simplu, proba de adâncime. Nicăieriul spre care planaţi e plin de surprize."

Am stat nemişcat în timp ce ne vorbea, eram total nelămurit. Figurile din jur îmi erau necunoscute, de fapt erau nişte fantome. Fumatul era interzis, am văzut mesajul inscripţionat chiar deasupra capului meu. Nu pe un suport concret, erau doar nişte litere ce dansau în aer, dar care compuneau foarte clar acest avertisment. Tot aşa, mai apăreau nişte semne, ca cele de circulaţie, fosforescente: crucea Sfântului Andrei, un cap de mort secţionat de o lumină purpurie, un cerc în miezul căruia pâlpâia un ochi de pisică şi multe alte asemenea bazaconii. Îmi sugerau câte ceva, dar nu le puteam înţelege utilitatea în acest spaţiu etanş. Banchetele păreau dintr-o catifea purpurie, dar privindu‑le mai atent am constatat cu perplexitate că erau din carne vie, plină de nervi şi irigată de mii şi mii de vene subţiri cât firele de aţă, de un roşu aprins. Căptuşeala compartimentului era numai muşchi, tot unul şi unul, bine lucraţi, ca de sportivi profesionişti, pe la colţuri doar bicepşi şi tricepşi, niciun muşchiuleţ mai delicat, doar din loc în loc câte un lipom de grăsime. Scârţâitul roţilor mă enerva la culme, de fapt era ecoul durerilor mele de ligamente şi de şale. Ştiu, aveam reumatism de la o vârstă fragedă. Oare nu colindam în propriul meu trup? Nu. Sau poate că nu vreau să cred aşa ceva. Tavanul părea atins de cangrenă, de un albastru-vineţiu, târziu am realizat că era adâncul cerului, probabil suferea şi el de vreo maladie incurabilă. Mă priveam în el ca-ntr-o oglindă, eram de dimensiuni uriaşe, ochii mai că atingeau mărimea unor aştri, toate organele erau la vedere, puteam să le privesc fără să-mi ceară cineva socoteală. Mi-am fixat atenţia asupra gâtului, tumora era extrem de bine evidenţiată, aducea cu un muşuroi roz mustind de vietăţi liliputane, în mare agitaţie, ce se hrăneau doar cu celulele moarte. Mă distrau. Ştiam că rup cu atâta lăcomie din boala mea. Pe banchetă cu mine se nimerise o arătare, aşa ceva ca un drac, da, da, avea şi corniţe rozalii. Stătea zgribulit într‑un colţ, încerca din răsputeri să se chircească, să nu-l bag în seamă. Avea privire de bufniţă speriată. Am intrat într-un joc, am pronunţat anemic, abia perceptibil, cu vârful buzelor: tămâie, smirnă. Brusc, s-a aruncat sub banchetă urlând ca din gură de şarpe. De parcă ar fi fost cuvintele mele de când am fost bebeluş. Ah, ecoul ţipetelor lui mai, mai să-mi perforeze sufletul, nu mai ştiam cum să-l fac să tacă. La un moment dat a început să scoată fum pe nări şi pe urechi, din când în când dădea rateuri, tuşind şi sughiţând. Era cât pe ce să se înece, spurcatul! Se zvârcolea şi făcea tumbe ca un turbat. Presimţeam că se va întâmpla ceva rău, n-aveam niciun act de identitate la mine, călătoream clandestin, îmi uitasem numele, oricât încercam să-mi amintesc ceva, nu reuşeam. Instinctiv am aruncat privirea spre drăcuşor, cu intenţia de a-i cere la rândul meu ajutor. Ia-l de unde nu-i, se absorbise în sine, rămăsese o gaură neagră în carnea vie a banchetei. Mă scoaseră din încurcătură bătăile inimii, îmi pulsau peste tot ca nişte aripi uriaşe, le auzeam din toate direcţiile: lup-dup, lup-dup făcea bancheta. Am intenţionat să pipăi căptuşeala compartimentului, dar şi asta dispăruse, mă roteam în cerc ca un prâsnel. Pe la apus, sau doar când am presupus a fi sfârşitul zilei, îşi făcu apariţia însuşi Dumnezeu. L-am recunoscut din prima, era amprentat în memoria mea încă din copilărie, de la o vârstă foarte fragedă, pe când încă nu învăţasem să citesc, iar mama îmi citea Biblia. Toiagul îl avea din lemn de abanos, mantia era de câlţi. Nu m-am înspăimântat deloc, m‑a privit atent, mi-a cerut biletul de călătorie. M-am fâsticit ca un preşcolar mucos. Cu o voce blândă, de bătrân înţelept, mi-a spus: "atunci coboară la prima, altfel sunt obligat să te arunc din trup!" Cu acest documentar extratrupesc mă delectam în momentele de cumpănă.

Fragment din romanul cu acelaşi titlu în curs de apariţie la Editura Paralela 45, colecţia Biblioteca românească