Mici forme de iubire (III)/ de Emilian Isăilă

Sylvia

-De ce ai insistat atât de mult să ieşim?

Pavel nu insistase deloc, doar îşi fixase în cap ca o dată la două zile s-o invite la cafea. Fusese refuzat de cinci ori, dar a şasea oară acceptase. Măcar atâta lucru pricepea şi el la femei. Ştia că insistenţa dă roade. Orice femeie poate fi cucerită prin consecvenţă. Ele traduc consecvenţa prin tărie a sentimentelor, de-aia cei mai mari cuceritori sunt, de fapt, fixiştii. Bărbaţii care cred în rutina vieţii, care sunt organizaţi şi nu obosesc să facă acelaş lucru zi de zi. Ca o regulă, Pavel putea spune că cele mai frumoase femei sfârşesc în braţele bărbaţilor cu minţi de funcţionari.

-Pentru că-mi plac ochii tăi, a zis Pavel. Era primul compliment pe care i-l făcea. Dar chiar îi plăceau ochii ei de un verde spălăcit, mari şi umezi.

-Te dai la mine? a întrebat fata cu un aer fals jignit.

Se aflau într-o cafenea micuţă, aproape de studio, dar pe o stradă retrasă din calea diviziilor de turişti care luau cu asalt Notre-Dame. Avuseseră o şedinţă foto la studio, un pictorial comandat de o revistă specializată în sâni. Avea mintea plină de ţâţe, încerca să-şi spele creierul, aşa că o privea pe Sylvia în ochi. Numai şi numai în ochi.

-Nu ştiu, a zis Pavel.

-Ar fi o prostie, pentru că nu vreau să ies cu tipi de la serviciu. Şi oricum mi-ar fi imposibil să te sărut sau să fac dragoste cu tine, a zis ea dintr-o suflare.

-De ce?

-Păi, ai uitat unde lucrăm?

-Şi ce legătura are asta cu sărutul?

-Are… N-aş putea să te văd şi altfel decât cum te văd la serviciu.

-Cum mă vezi la serviciu? a întrebat Pavel, derutat de restricţiile Sylviei.

-Ca pe un fotograf de scene porno, a zis ea repede.

-Ca să înţeleg mai bine, nu mă vei săruta până când nu-mi voi da demisia?

-Ca să înţelegi mai bine, nu te voi săruta până când nu voi ştii cine eşti.

Relaţia lor avansa repede. Era clar acum că Sylvia l-a remarcat din primul moment. S-a gândit la el şi abia aştepta o invitaţie. Refuzul repetat a fost doar un test. Pavel se gândea că a fost uşor, că va fi uşor în continuare, dar nu era pregătit pentru o relaţie. Oare fusese pregătit vreodată? Acum, dacă devenea nepăsător, femeia ar fi fost neliniştită. Detaşarea lui ar fi îngrijorat-o. Ar fi trecut la atac. El ar fi amânat, iar când ea ar fi fost aproape de disperare, abia atunci îşi va deschide braţele. Ea se va prăbuşi. Se va îndrăgosti. Îl va iubi toată viaţa.

Important era să nu aibă sentimente, să nu aibă emoţii. Să acţioneze cu sânge rece. Făcea asta din plictiseală. Din momentul în care i-a zis că nu-l va săruta prea curând a ştiut că în seara următoare vor ieşi împreună, că în weekend vor face dragoste, iar peste o săptămână se va muta la ea. Era atât de simplu. Sylvia va fi iubita lui pentru următoarea perioadă. Până când va pleca din oraş.

-Ştii prea bine cine sunt, a zis Pavel.

Fata a râs. În cafenea mai erau câteva persoane care au privit-o cu coada ochiului când au auzit-o.

-Va trebui să te învăţ franceza, a spus ea, luându-şi rolul în serios.

-Mă duc deja la cursuri, a spus Pavel.

Râsul acela zglobiu aruncase o punte între ei. S-au destins şi, aproape imperceptibil, s-au apropiat unul de celălalt.

-Iartă-mă că te întreb, dar aş vrea să ştiu ce te atrage la mine? a întrebat Pavel.

Sylvia s-a înroşit. Întrebarea o luase pe nepregătite şi era extrem de îndrăzneaţă. I-a spus-o.

-Dacă vrei, zic eu primul ce mă atrage la tine, a continuat Pavel.

Femeia din faţa lui a lăsat privirea în jos, dar un zâmbet răsărise pe buze.

-Ochii, pasiunea ta pentru a face oamenii să arate bine când îi fotografiez eu, faptul că nu înţeleg de ce lucrezi aici şi mai pot continua.

-E mai bine să te opreşti, a zis Sylvia şi s-a ridicat.

-Unde pleci?

-E suficient pentru prima întâlnire. Ne vedem mâine, a zis ea.

Pavel a privit-o cum iese din cafenea. S-a uitat în jur ca să-şi dea seama dacă a mai fost cineva martorul dispariţiei. Doar cana mică de expresso şi paharul cu apă cu o urmă subţire de ruj pe el reprezentau dovezile că nu fusese singur, că nu vorbise singur.

Probabil s-a speriat, şi-a spus el. A plătit şi a ieşit în strada flancată de clădiri vechi. Îi părea rău că plecase. Efectiv crezuse că făcuseră suficienţi paşi pentru prima întâlnire. Acum o să se gândescă la el.

Cât de ciudate i se păreau relaţiile dintre oameni. Erau atât de lipsiţi de apărare unii în faţa celorlaţi. Imediat se stabilea o relaţie. Era suficient un zâmbet, o vorbă bună spusă la serviciu, la cumpărături, într-un loc pe care-l frecventai cu regularitate şi gata.

Privea oamenii în metrou. Se ascundeau după căştile puse în urechi, se ascundeau în spatele paginilor de ziar, priveau rece în jur, sau, uneori, cu teamă. Părea o distanţă atât de mare între călătorii unui tren. Dar totul se schimba dacă întâlnirea avea loc cu reguralitate şi erai remarcat. Toată acea răceală se topea la prima vorbă caldă, la primul gest potrivit. Atât de reci în metrou, atât de disponibili la sala de sport, la serviciu, la restaurant sau la club.

Niciodată să nu încerci să agăţi o tipă în metrou, şi-a spus Pavel în timp ce se îndrepta spre hotel şi îi privea pe cei din jurul său cufundaţi în lectura ziarelor.

* *

Sylvia a intrat în casă. Şi-a aruncat haina pe fotoliul din prima cameră şi a intrat în baie. Îşi cerceta faţa în oglindă. Avea senzaţia că-i ard obrajii. Abia îşi putea stăpâni emoţiile. Era furioasă. Cum putuse să fie atât de proastă? Cum putuse să cadă în mrejele acestui Don Juan ieftin? Pornise pe un drum al nefericirii. Simţea acest lucru ca şi cum s-ar fi aflat pe marginea prăpastiei, iar o forţă mai presus de voinţa ei ar fi mânat-o în hăul de desubt.

Îl ura pe Pavel. Un bărbat uşuratic, specializat în distrus vieţi. Cunoştea stilul ăsta îngâmfat şi nesuferit. Pentru el, totul era uşor. Obţinea orice fără luptă. Oamenii se plecau în faţa lor. Poftim, ia-ne sufletele, batjocoreşte-ne, călcă-ne în picioare. Pavel era aidom celui mai popular băiat din liceu, cel mai bun la fotbal, cel după care suspinau toate fetele şi el era conştient de asta. Ieşea cu o fată frumoasă, o părăsea, apoi alegea alta, întotdeauna cu cineva, niciodată îndrăgostit.

Nu se putuse abţine să nu-i dea satisfacţie. Nu se putuse abţine să nu iasă cu el. Se ura şi pentru că în sufletul ei se simţea bine că e admirată de unul ca el. Blestemat să fie! Ar trebui să-şi dea demisia. Să plece cât mai departe. Să nu-l mai vadă. Doar astfel putea scăpa. Ştia foarte bine că mâine dimineaţă, cum va intra în firmă îl va căuta cu privirea. Ştia foarte bine că va râde la prima glumă a lui. Ştia foarte bine că în timp ce vor lucra se va apropia de el, se vor ciocni involuntar şi îşi vor arunca zâmbete complice. Totul era atât de previzibil, de banal şi inevitabil.

Dar vroia cu adevărat să scape? se întreba ea în timp ce-şi arunca apă rece pe faţă. A luat prosopul şi s-a şters. A ieşit din baie şi a închis lumina. Făcea mişcările ca un robot. Ştia răspunsul. Nu vroia. "Ce-o atrăgea la el?", auzi întrebare, şi-a zis. O atrăgea totul. Felul cum se mişca atunci când făcea poze. Dădea târcoale prăzii ca o felină, căuta unghiul perfect. Se apropia un pas, se depărat zece centmetri, flexa genunchiul drept, se apleca din corp. Ar fi vrut să-i pună mâna pe spate, să-i simtă muşchii încordaţi, întinşi, să-i adulmece concentrarea. Cine era, de unde venea, nici nu-i păsa. Ar fi vrut să-l strângă în braţe, să se piardă în carnea lui, să-l sărute şi să-l mângâie, să fie fericită. Ştia câtă durere şi câtă umilinţă va suporta pentru câteva clipe de extaz. Merita schimbul? Tot ce era raţional în ea, tot ce trăise şi învăţase îi spuneau să fugă cât mai departe. Să-l refuze, dar apoi, cealaltă parte a minţii o cuprindea şi o purta la marginea visului unde se vedea îmbrăţişată, culcată pe un pat alb, strivită de săruturi, îmbibată de dragoste.

Ce-o atrăgea? Faptul că simţea că nu-i va putea schimba existenţa cu nimic. Atât de calm, de sigur pe el, de calculat şi de relaxat, toate astea îl făceau atrăgător şi înfricoşător în acelaşi timp. Orice ar fi făcut, era pierdută. Dacă va pleca, îi va părea rău toată viaţa că nu l-a iubit, că n-a riscat să-l strângă în braţe, că a ratat extazul. Dacă îl va accepta, va suferi, o va înnebuni şi o va răscoli, ştia că nu-şi va reveni. După întâlnirea cu el va tristă şi dezamăgită.

Deşi avea doar 21 de ani, Sylvia bănuia că unele lucruri se întâmplă doar o dată în viaţă. Suferise mult în liceu când colegii îi spuneau că e o străină. Fusese întotdeauna la margine, nu avusese prietene. Tânjea după vorba bună a unei colege, dar-mi-te un zâmbet al unui băiat. Făcuse parte întotdeauna din cercul veneticilor. Deşi la suprafaţă, totul părea OK, nimeni nu-i spunea nimic, se simţea respinsă. În copilărie, Franţa nu fusese patria ei, deşi îşi dorea asta din tot sufletul. Acum apăruse Pavel, prinţul pe care-l visase de când era puştoaică, încărcat cu aceeaşi aură de mister ca un personaj de basm. Se născuse în România, la fel ca şi ea. Venea dintr-un loc despre care nu ştia aproape nimic. Era frumos şi puternic. Putea fi al ei, chiar şi pentru o scurtă perioadă.

Gândurile i se amestecau. Ameţise. Se trântise pe canapea şi ţinea ochii închişi. Îi era imposibil să ia o decizie. Ar fi trebuit să ia lucrurile aşa cum sunt, a încercat ea să se liniştească. Un bărbat frumos vrea s-o cucerească. Va intra în joc şi va vedea ce va ieşi. Va accepta suferinţa. Dar dacă se îndrăgosteşte şi el? s-a întrebat Sylvia.

A simţit de la început că nu are nicio scăpare. Cum poţi face un bărbat să se îndrăgostească de tine? Sunt atâtea cărţi scrise pe tema asta. Unei femei ar trebui să-i fie uşor. Sunt programate să facă asta. Dar, în istorie se vorbeşte întotdeauna de reuşite, eşecurile nu sunt luate în seamă. Ce faci atunci când doar se joacă? Când e iresponsabil emoţional? Când se află doar în trecere prin sufletul tău? Atunci când simţi că nu-l poţi opri? Când nu l-a mai oprit nimeni?

A pus mâna pe telefon. A format un număr.

-Alo, mamă? M-am îndrăgostit, a zis ea şi a izbucnit în lacrimi. Femeia de la capătul firului încerca s-o liniştească. În cele din urmă i-a spus că ajunge la ea în jumătate de oră.

Măcar nu e singură. Mama ei va fi glasul raţiunii. Avea nevoie să-l audă, deşi ştia că mâine va accepta să ia cina cu Pavel. O cină romantică, bineînţeles, o cină care numai Dumnezeu ştia cum se va termina.

Şi-a şters lacrimile cu un şerveţel smuls dintr-o cutie aflată pe măsuţa din faţa canapelei. Privea în gol şi aştepta. S-a gândit că până mâine va găsi o soluţie să-l facă să se îndrăgostească de ea. Poate se îndrăgostise deja.