O pictoriţă între România şi Italia: Nina Batalli. GALERIE FOTO

La Pacini Editore, Pisa, va apărea în cursul lunii aprilie 2012 volumul "Nina Batalli (1913-1993) Una pittrice tra Romania e Italia", autor C. Zaccagnini, Pacini Editore, Pisa, (traducători, Iuliana Nina Batali, Laura Frunzetti). Volumul este şi amplu documentat cu fotografii ale artistei alături de Christinel şi Mircea Eliade, Ionel şi Lisette Perlea, Giorgio de Chirico, Teodor Onciulescu, Giovanni Omiccioli, Mario Luzi, de soţul ei, Profesorul Nicola Ciarletta etc.

Anii româneşti

În interviul pe care Nina Batalli, la 28 de ani, în 1941, îl acordă în revista "Curentul - Magazin Literar", lui Marin Nicolau, alături de evocările biografice, ea se referă şi la artiştii români care au format-o, respectiv pictorii Francisc Şirato şi Nicolae Tonitza, maeştrii pe care istoria artei româneşti îi consideră mereu, de atunci, drept unii dintre cei mai mari pictori apăruţi în acest spaţiu cultural.

Aceste nume, printre primele cinci cele mai importante ale picturii moderne româneşti, nu au rezonanţă, acum, pentru cititorul italian. După douăzeci şi unu de ani de la căderea "cortinei de fier", în Europa se cunoaşte încă prea puţin despre ce s-a putut crea de valoare în pofida unui regim dictatorial şi opresiv de aproape cincizeci de ani în ţările Europei de Est, iar ceea ce s-a cunoscut înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, din cauza marii rupturi politice şi culturale de după, a căzut pradă uitării. De asemeni, colaborările culturale dintre Italia şi România, din anii '30 şi ai războiului, s-au produs într-un context politic care reclamă un mare efort, pentru o atentă discernere a valorilor de non-valori (expresiile real-artistice de lucrările ideologice ocazionale). Practic, artiştii români interbelici nu au apucat să fie cunoscuţi pe plan european cu câteva notabile excepţii, de la Constantin Brâncuşi la promotorii dadaismului Marcel Janco şi Tristan Tzara, la unele vîrfuri suprarealiste precum Victor Brauner, chiar dacă au existat valoroase participări la Bienalele de la Veneţia (având ca reper tot acea perioadă încă negrevată de invaziunea politicii în spaţiul artei), cum ar fi participarea pictorului Gheorghe Petraşcu în anul 1924.

Anii de debut - contextul cultural

Absolvind Academia de Arte Frumoase în 1938 Nina Batalli debutează în spaţiul artelor odată cu participarea la "Salonul Oficial de Pictură şi Sculptură" din 1939 unde figurează la poziţia 28 cu un "Portret", alături de nume importante ale picturii româneşti...

Aceste manifestări de prestigiu căutau să redea în fiecare an tot ce era mai de valoare, fiecare Salon avînd un juriu de admitere (pe baze calitative) şi un alt juriu de premiere... În paralel existau expoziţiile Tinerimii artistice, expoziţii, muzee particulare precum Muzeul Toma Stelian, Muzeul Simu. Expoziţiile personale de atunci, din Bucureşti, aveau loc la sala "Ileana", la Ateneul Român, la sala "Cartea Românească", la sala "Hasefer", la Dalles.

Nudul

Un alt leitmotiv al picturii Ninei Batalli va fi nudul. Din perioada anilor româneşti avem imagini doar pentru puţine din cele care vor fi fost, practic cinci lucrări, patru picturi şi un desen, reprodus pe pagina întîi a ziarului "Curentul literar" care i-a găzduit interviul.

În ordine cronologică primul pare a fi "Nud cu pantofi roşii". Este vorba de un studiu, credem, foarte marcat de vaporozitatea tuşei lui Şirato şi de arta franceză, unde carnaţia femeii este translată în limbaj cromatic cu mare măiestrie şi unde un accent roşu, plecînd de la pantofi spre sfîrcurile sînilor şi spre buze, punctează zonele de seducţie. Am mai remarcat în portretele "Ma", "Sofia", elementul de modă, de doamnă de lume, exprimarea cochetăriei în pictură şi această reflectare a modei, pe care am notat-o şi în alte picturi româneşti ale perioadei, poate fi un efect al Art Déco în genul major al picturii. Notăm aici, în acest sens, pantofii roşii şi bretonul tipic.

Foarte interesante sunt aici şi culorile, unde galbenul foarte luminos al pînzei pe care este aşezat modelul mediază între verdele pînzei din dreapta jos şi albastrul din jurul capului acesteia. Albastru puternic juxtapus unei zone de brun, verde luminat de un obiect roz; galben; sunt culori greu de ţinut împreună şi totuşi tabloul ne dă senzaţia de plăcere şi armonie.

Unul dintre cele mai voluptuoase nuduri pictate de artistă în acest timp e "Nud cu tocă roşie şi brăţară verde". E nedatat, apreciem însă că ar fi din 1939 sau 1940. Comentat de unul din cei mai fini observatori ai artei interbelice româneşti ca evocîndu-i influenţa nudurilor orientale ale lui Iser, lucrarea e una din glorificările cele mai evidente ale corpului femeiesc. E o reprezentare foarte carnală şi fără nici o idealizare, corpolenţa ca de odaliscă a femeii fiind afirmată prin cercul de grăsime al abdomenului şi dimensiunile şezutului. Rotit spre interior (la fel cum în autoportretul amintit, capul era la fel, interesant întors în sus) modelul este prezentat din trei sferturi, într-o poză uşor forţată, accentul căzînd asupra erotismului spatelui, feselor şi pulpelor şi piciorului cu gleznă robustă. Mai observăm chipul, într-o tonalitate de penumbră faţă de strălucirea corpului, asupra căruia cade accentul, fineţea liniilor care sugerează prin tuşe rapide mîna şi degetele picioarelor. Postura artificială a modelului arată aşezarea sa de către pictor care ţine să percepem că nu a surprins întîmplător personajul ci şi-a propus un scop precis prin această lucrare. De acest scop ţin desigur şi elementele de podoabă pe care le adaugă nudului, dintr-un impuls poate asemănător cu cel al lui Lucas Cranach cel Bătrîn, care adăuga graţioaselor sale nuduri pălării emfatice, ca un alt comentariu al feminităţii, nu doar prin trup ci şi prin cochetăria ce izvorăşte natural din suflet : toca roşie, brăţara verde şi o crizantemă. Naturaleţea este principala calitate pe care o degajă această pictură.

Celălalt nud, din 1944, vîndut la licitaţia de la Artmark anul trecut, are ceva mai convenţional prin plasarea centrală, frontală a subiectului. Dar modelul "Nudului la oglindă", văzut exclusiv din spate, cu accent pe şezut, a fost ales să exprime nu doar forţa erotică a carnalităţii, ci şi graţia feminităţii, din şoldurile ample şi şezut izvorînd un trup graţios, cu ceafă şi umeri delicaţi. Este un tablou cu o mizanscenă mai complexă, în care pictoriţa a ţinut să amplaseze mai multe obiecte ca deobicei, într-o succesiune de planuri creatoare de spaţiu - de la planul cel mai apropiat al taburetului mov pe care stă modelul, spre toaleta neagră pe care-şi ţine coatele, la cel de fundal, peretele cu oglindă albăstruie.

În fine, tabloul premiat la salonul din 1947, cînd a fost preşedinte al comitetului de premiere pictorul Al. Steriadi, "Pe plajă". Este pictura care anunţă altă epocă, alt spirit al vremurilor, departe de vîltoarea cumplită a războiului ce se încheiase: două siluete, un el şi o ea, nudişti, văzuţi din spate pe malul mării, totul cu mare naturaleţe şi simplitate. Fără îndoială, în marea de tablouri cu subiecte adesea convenţionale, această imagine, proaspătă şi acum, a cucerit.

Participarea la viaţa culturală

Începînd cu 1939, după terminarea facultăţii, Nina Batalli devine o prezenţă constantă a Saloanelor organizate de principala autoritate - Ministerul Artelor. Ca peste tot în Europa, accesul la saloane nu se făcea automat, nici măcar prin calitatea de pictor profesionist, deci absolvent al uneia din academiile de artă ale României, ci în urma unei jurizări. Totuşi, adesea, interesele prin care erau legaţi de expozanţi membrii juriilor, ei înşişi artişti, făceau să nu intre numai lucrări bune.

Astfel o regăsim în catalogul din 1939 "Ministerul Cultelor şi Artelor, Salonul Oficial - Pictură şi sculptură" la poziţia 28 cu un "Portret".

Participarea ei este notată de rafinatul critic Nicolae Argintescu Amza... De altfel, cu ocazia primei expoziţii personale din Bucureşti, din ianuarie 1941, (şi) Oprescu o va remarca în termeni favorabili, marele interes al său mergînd desigur către Ion Ţuculescu, unul dintre cei mai inovatori de limbaj pictori ai secolului XX, care expunea în sala alăturată.

Expoziţia ei, prima personală, de la Ateneul Român, din 1941 a avut succes, fiind comentată în termeni favorabili de Oprescu, de Frunzetti, ambii revenind de cîteva ori, în cronicile lor, asupra lucrărilor artistei.

Revenind la pictura Ninei Batalli, multe lucrări din perioada interbelică se află încă în Bucureşti dar sunt încă inaccesibile. Presupunem că sunt încă multe fiindcă, aşa cum remarca George Oprescu, dedicarea faţă de muncă drept pilon al talentului era o constantă în arta sa. Unele au apărut în reviste, altele au dispărut din patrimoniul familiei, despre altele se spune că au fost cumpărate de personalităţi precum Lucreţiu Pătrăşcanu, fost coleg de şcoală al soţului ei, Alexandru Cosmovici. Multe, precum portretul lui Alexandru Paleologu, se vor fi pierdut pentru totdeauna. Interesant este faptul că şi în Italia va continua să portretizeze scriitori precum faimosul portret al lui Mircea Eliade (portretul a făcut parte din patrimoniul lăsat de Christinel Eliade - se referea la el Monica Lovinescu în "Jurnal 1996-1997" şi nu s-a putut descoperi unde se află în prezent) realizat la Capri, în 1949, sau, în anii'70, pe scriitorul Ştefan Bănulescu.

Nu ştim cum ar fi evoluat arta Ninei Batalli dacă ar fi rămas în România. În orice caz, deschiderea spre culoare, care va fi o caracteristică în pictura pe care o va realiza în continuare, în întreaga sa viaţă, se săvîrşise deja, în 1947.