Străzile Bucureştilor – mică istorie sentimentală în imagini (XIII). Lipscani

În continuarea călătoriei noastre, ajungem, inevitabil, în ceea ce este considerat drept "Centrul istoric" al Bucureştilor (Denumire oarecum restrictivă, căci mai există şi alte părţi ale oraşului care pot aparţine unei asemenea perimetru). De fapt, este vorba de o zonă mărginită astăzi de Piaţa Sfântul Gheorghe şi Calea Victoriei, având ca principale axe străzile Lipscani şi Smârdan.

Lipscanii sunt una din străzile Bucureştilor care are cele mai multe obiective pe Lista monumentelor istorice (peste 30), reunite sub titulatura "Ansamblul de arhitectura "Strada Lipscani" ( între Lipscani , Calea Victoriei şi strada Jacques Elias). Doar această înşiruire (căreia, după părerea noastră, mai pot să i se adauge şi alte obiective) este elocventă pentru profilul complex al acestei străzi: meşteşugăresc, comercial şi, de la un moment dat, şi bancar. Cele mai numeroase din obiectivele acestei liste sunt numeroasele prăvălii, construite la sfârşitul secolului XIX- început XX, deci într-o perioadă de dezvoltare economică intensivă a României, în stilurile epocii, neocalsic şi neobaroc. Întrebarea, la care cred că nici edilii Capitalei nu mai pot răspunde, este câte din aceste clădiri au supravieţuit sau mai au şansa de a se integra, în forma originală, peisajului arhitectonic al oraşului, ceea ca ce ar face necesară o actualizare a sa, cu surprize nu întotdeauna plăcute…

O stradă pentru Europa

Strada Lipscani nu se afla numai în Centrul Bucureştilor, ci chiar al ţării, dat fiind că de aici porneau drumurile comerciale spre judeţele Ţării Româneşti, dar şi către Orientul şi Occidentul Europei. Încă din primele secole de existenţă ale oraşului, "uliţa", care va deveni strada Lipscani, a fost unul din cele mai importante artere ale oraşului. Chiar înainte de data care se admite că a fost întemeierea oficială a Bucureştilor (de fapt, prima sa menţionare oficială), această zonă se găsea în "inima oraşului". Nu întâmplător i se spunea "Uliţa Mare", pornind de la Poarta de Sus a Curţii Domneşti până la Drumul Târgoviştei. Prima menţiune documentara a străzii este din 1589. Aici existau numeroase ateliere şi magazine, prăvălii, cu profil divers (pălărieri, bijutieri, cojocari, blănari sau pantofari), dar şi hanuri. Zona era populată pe lângă negustori români şi de comercianţi greci, bulgari, sârbi, evrei, albanezi sau austrieci, ceea ce dădea locului un adevărat profil internaţional. În secolul XVII, această uliţă se extinsese simţitor, pornind din apropierea centrului din jurul Bisericii Sfântul Gheorghe Nou ("Târgul din Lăuntru"), iar, după ce domnitorul Constantin Brâncoveanu trasează "Podul Mogoşoaiei" (Calea Victoriei), capătul celălalt al ei ajunge până la acesta, fapt care a sporit importanţa arterei.

Dar actul de naştere oficial al Lipscanilor este un document din anul 1750, numele venind de la pânzeturile aduse din Germania, de la Lipsca (Leipzig). De fapt însă, la început, acest trafic comercial era asigurat de saşii din Transilvania, iar centrele de aprovizionare erau şi Danzig, Breslau, Flandra, Veneţia.

Pe drept cuvânt , unul din cei mai reputaţi istorici ai Bucureştilor, George Potra consideră că negustorii de pe Lipscani au contribuit la modernizarea şi occidentalizarea ţării.

Cele mai multe prăvălii

Lipscanii au fost singura zonă a oraşului unde nu se aflau apartamente de locuit, ci, în perioade mai vechi, magazine (prăvălii, cum li se spunea în epocă), hanuri, ateliere şi instituţii . Aşa cum reiese din documentele şi ilustraţiile de epocă, cele mai multe magazine vindeau ţesături şi pânzeturi, alte "accesorii", fiind grupate pe specialităţi (de la "abagie" la podoabe).

Prăvăliile de pe Lipscani erau de mici dimensiuni, bineînţeles întotdeauna cu vitrină la stradă. Altfel, deşi faţadă era adesea îngustă, erau construcţii destul de solide, cu bolţi şi pivniţe din cărămidă, aşa cum au demonstrat-o săpăturile întreprinse, care, însă, adesea, au dus la dispariţia acestor vestigii. De cele mai multe ori, ele erau locuite de familia negustorului.

Mai târziu, aceste magazine s-au extins şi diversificat, numeroşi martori, chiar de peste hotare, menţionând existenţa unor magazine luxoase, care, prin mărimea şi aspectul lor, se puteau compara, de exemplu, cu magazinele vieneze. În acelaşi timp, pentru perioada interbelică, contemporanii şi chiar vizitatori străini considerau că Lipscanii erau nu numai o stradă frumoasă, ci şi "veselă". Pentru a surprinde ceva din aspectul şi atmosfera acestei străzi, vom face apel la interesantul volum Captivantul Bucureşti de Graţiela Doicescu, în care sunt enumerate câteva din magazinele de pe această stradă: magazinul de porţelanuri "Rosenthal" ("Toată lumea îşi dorea ceva de la Rosenthal, însă era un magazin accesibil pentru mult mai puţini"), drogheria Garibaldi (nu de la personajul istoric, ci de la numele unuia din vânzători), numeroase magazine "cochete de damă mode", magazinul de încălţăminte "Dermata", cele numite "La papagal", "Voaleta", "Dinescu şi Ionescu" (transformat în magazinul universal "Bucureşti"). În acelaşi timp, pentru ca "muşteriii" să poată să-şi satisfacă şi alte dorinţe, mai este amintită şi existenţa unor restaurante (între care "Automat", deschis în 1934, precursor al "autoservirilor" de mai târziu), dar şi plăcintării renumite.

În mare măsură, şi în deceniile perioadei comuniste, Lipscanii şi-au păstrat profilul comercial, desigur adaptat la necesităţile şi nevoile vremii. Într-un fel, au rămas chiar un spaţiu privilegiat, căci, cel puţin în copilăria mea, în magazinele de aici puteai găsi un sortiment ceva mai mare de mărfuri. Cele mai multe clădiri şi-au păstrat profilul şi integritatea, ceea ce nu se poate spune despre perioada de după 1989, când pe locul vechilor prăvălii s-au deschis altele noi. Din păcate noii "negustori" sunt preocupaţi doar de câştigul imediat şi nu le-au mai îngrijit. De fapt, vina aparţine mai mult edililor şi altor factori de răspundere, inclusiv din domeniul cultural, care nu au reuşit, în ciuda numeroaselor proiecte ce au fost (sau nu !) demarate, unele chiar cu finanţare externă, să salveze măcar, dacă nu să adapteze adecvat, această porţiune a Centrului istoric, ceea ce va face ca, probabil, el să nu mai aibă şanse la o istorie proprie…

De la han la hotel şi…ruină

Desigur, având în vedere "deverul" comercial, prezenţa, în afară de clienţi, şi a unor negustori provenind adesea de peste hotare, a făcut necesară şi existenţa unor locuri de cazare, alimentare, dar şi… de agrement. Este vorba de hanuri şi, mai târziu, hoteluri. În lista publicată de Gheorghe Ionescu-Gion în Istoria Bucureşcilor referitoare la principalele hanuri de dinainte de 1800, apar Hanul lui Şerban Cantacuzino, Hanul Filipescu, Hanul Tănase, Hanul cu Tei (De-o parte şi de alta a curţii interioare avea numeroase prăvălii), Hanul Greci, hanul Greceanu, pe amplasamentul Palatului Nifon.

Desigur, cel mai vechi şi mai impunător a fost hanul Gabroveni, în spatele Curţii vechi, construit la 1739, unde trăgeau negustorii bulgari de la Gabrovo, care au dat şi numele străzii adiacente. Epoca de glorie a fost între 1825 şi 1850. Aici trăgeau şi demnitari străini cu "trebi" prin Bucureşti. Hanul a ars de mai multe ori dar a supravieţuit, iar, la 1900, s-a transformat în "Hotel Gabroveni-Universal". Clădirea, construită pe locul hanului, deşi foarte solidă, aşa cum o demonstreză pereţii şi bolţile de cărămidă, nu a mai putut supravieţui după 1989, în momentul de faţă fiind o ruină "conservată", care îşi aşteaptă salvatorul

O importantă zonă bancară

Aşa cum Lipscanii se născuseră dintr-o expansiune economică, comercială, această stradă se va transforma, ca şi altele din zonă, potrivit dezvoltării financiare de la începutul secolului XX, într-o zonă bancară. Într-adevăr, Lipscani sunt una din străzile Bucureştilor care au adăpostit cele mai multe bănci (pe la 1920, aproximativ 13), printre care unele renumite: Banca Naţională a României (clădirea veche, construită în intervalul 1883 - 1885), Banca Chrissovelloni, Banca română de comerţ, Palatul fostei Societăţi de asigurări Dacia, precum şi sucursale ale unor bănci străine, cum a fost "Banca Berliner Gesellschaft", construită încă în perioada 1910-1913.

Tot pe Lipscani se aflau şi clădiri în care funcţionai importante instituţii administrative, cum era Vama Poştei.

Nu lipsea nici cultura

Deşi avea, în primul rând, un profil comercial, nici obiectivele culturale nu au lipsit de pe această stradă. De exemplu, aici s-a deschis, încă în 1854, una dintre primele librării ale Bucureştilor, "Librăria Şcoalelor Naţionale", având ca principal scop difuzarea cărţilor şcolare în toate regiunile locuite de români. Ulterior, aici s-a deschis "Librăria George Coşbuc", care însă a dispărut după 1989, clădirea fiind într-o stare avansată de degradare.

Desigur, cei care au trăit perioada interbelică, îşi mai aduc aminte, de "Cinematograful Roxy", în care ulterior a funcţionat Ansamblului "Ciocârlia", iar acum, renovată, adăposteşte un teatru. Este unul din puţinele exemple de "supravieţuire"

Un simbol se reîntoarce

Din fericire, unul dintre simbolurile zonei şi ale Bucureştilor, în general, s-a…întors la locul său iniţial. Este vorba, de reproducerea "Lupoaicei Capitoline", dăruită Bucureştilor, în 1906, de către autorităţile de la Roma şi amplasată în capătul dinspre piaţa Sfântul Gheorghe Nou. Acest eveniment s-a petrecut cu ocazia aniversarii a 40 de ani de domnie a regelui Carol I. După numeroase peregrinări în diferite puncte ale Bucureştilor, statuia s-a întors în locul ei iniţial.

Mai există Lipscanii ?

Două lucruri frapează pe cel care străbate astăzi Lipscanii, şi ele "se bat cap în cap". Mai întâi "explozia" de noi magazine, cel mai adesea în locul celor vechi, cu firme care mai de care mai "colorate", ceea ce dă impresia unei străzi deosebit de vii. Dar, pe de altă parte, se poate observa că cele mai multe dintre clădirile vechi poartă "bulina roşie", prevăzută pentru construcţiile cu risc seismic, ceea ce poate induce impresia că, în lipsa unor măsuri de consolidare, această stradă este "pe moarte". Desigur, Lipscanii mai există în forma sa adaptată la "necesităţile" timpurilor noastre, de cele mai multe ori pur comerciale, dar întrebarea este: pentru cât timp ?